Traim prin credinta

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „CRINII PUSTIEI”
Autonomia omului e ultimul pacat impotriva evidentei adevarului, indeajuns s-a vazut ca omul nu poate substitui pe Dumnezeu: nu se poate asigura impotriva mortii, nici macar de-un fir de par. Multa lui stiinta inca n-a putut face nici macar un ou de musca, sau un bob de grau. Puterile stiintei sunt pana la hotarele vietii. De la viata incepand sunt puterile lui Dumnezeu. Dar nici pana la viata stiinta nu le poate pe toate; de pilda omul nu poate da ordin sa ploua, nu poate da ordin sa rodeasca pamantul, sau sa se lungeasca anotimpurile. „Fara Mine, sau impotriva Mea, nu puteti face nimic !” (Ioan 15,5).

Lucrare de graphic design – colectia personala

E o fatalitate, ca cu cat arunca omul pietre mai tare in sus, cu atat mai napraznic ii cad in crestet. A vrea peste puteri, a vrea sa treci limitele, e o vrere in zadar. Grijeste-te de ceea ce atarna de tine. – Iar o grija care a facut-o Dumnezeu atarnatoare de om e: a atarnarii sale de El. Grija omului de Dumnezeu, simplifica grija omului de om: asa, omul va avea de toate. Pe cand, daca omul va exclude pe Dumnezeu de la conducerea lumii si vietii (- ceea ce numai in fantezia lui e cu putinta si nicidecum de fapt -) va avea si atunci, dar ca un hot, nu ca un fiu, pana, treptat, va ajunge sa nu mai aiba nimic. Dumnezeu nu se lasa expropriat ! „Grija” zilei „de maine” e o grija presanta. Cand conducea Dumnezeu israelitenii prin pustie, nu le ingaduia grija zilei „de maine”: mana se strica. Painea cea de toate zilele o cerem pentru „astazi”. Chiar nevrand, suntem sfatuiti sa traim prin credinta. Sfintii pustiilor au trait numai in conditiile credintei, punand in ordinea preocuparilor: intai grija de mantuire. De aceea Crinii pustiei au ajuns pana la stralucirile luminii divine.”

Sursa: Parintele Arsenie Boca – „Cuvinte Vii”, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 184-185

postare si graphic design – Cristina David

Lupta cu noi înşine!

In fiecare zi avem de luptat cu noi insine pentru a putea alege sa facem ceea ce este placut lui Dumnezeu.

Pacatul pe care l‑am lasat sa intre in noi si cu care ne-am obisnuit, ne impiedica sa facem binele, ceea ce ne este de folos noua si altora.

Avem de luptat zilnic cu raul din noi, pana reusim sa scoatem afara ceea ce ne face rau, ceea ce ne chinuie.

Diavolul cauta sa ne convinga personal sau prin altii, sa fim comozi, sa cautam doar placerile egoiste si astfel sa stam departe de Dumnezeu si de adevarata fericire.

Pacatul ne face sa fim dezinteresati de o viata morala, ne face sa uitam de Dumnezeu, sa fim indiferenti fata de adevarul descoperit de Dumnezeu spre mantuirea noastra.

Nu ne iubim cu adevarat cand alegem sa facem raul. Ne facem singuri rau, lasandu-ne amagiti de vicleanul diavol, care ne face sa confundam raul cu binele.

Suferim de pe urma raului pe care am ales sa‑l facem, noua si altora, dar nu avem puterea sa ne oprim din alegerea pacatului ca mod de viata.

Oprirea de la rau este singura solutie prin care scapam de suferinta si nefericire. Ca sa ne oprim de la a face raul trebuie sa ne legam spiritual prin credinta, smerenie, rugaciune si iubire de Dumnezeu, Cel fara de pacat. Cu ajutorul Lui ne putem schimba modul de viata, alegand doar binele adevarat, nu falsul bine.

Doar incepand sa facem binele putem sa ne oprim de la rau. In fiecare zi sa inlocuim cel putin un pacat din noi cu o virtute opusa raului respectiv si vom incepe sa ne bucuram altfel de darul vietii, cu recunostinta si multumire fata de Dumnezeu.

In concluzie, zilnic avem de ales intre bine si rau. Cine alege sa‑L iubeasca pe Dumnezeu se poate schimba in bine. Lupta cu ispitele de placere este permanenta. Dumnezeu ne da putere sa facem ceea ce singuri nu putem face, adica sa schimbam ceea ce este urat in noi prin venirea pacatului in noi. Schimbarea adevarata vine din interior, din inima, spre exterior. Cum alegem ceea ce ne este de folos? Cum rezistam ispitelor de placere? Rugandu-ne cu smerenie si credinta lui Dumnezeu, Cel Care ne da harul sau puterea Sa spirituala prin care disciplinam poftele egoiste de care ne-am lasat condusi o anume perioada de timp. Sa nu ne lasam din cauza lenei si a comoditatii invinsi de minciunile vicleanului diavol, care vine la noi cu masca prieteniei, dar el ne este doar dusman, nu prieten. Avem de lupatat zilnic cu propriile neputinte care ne impiedica sa facem binele.

ortodoxism.com

Cristina David

Din invataturile Parintelui Arsenie Boca – Împărăţia copiilor (Fragment)

Cuvintele lui Hristos ” Lasati copiii sa vina la Mine, ca a unora ca acestia este Imparatia cerurilor, ( Matei 19,14) sunt o porunca pentru noi toti care vrem sa ne mantuim, si sa ne silim sa avem inima smerita si nevinovata de copii. Asa ne spune si ne invata Sfantul Ierarh Vasile cel mare.

Dar vezi ca nu a zis ca numai a acestora este imparatia cerurilor, ci : „ a unora ca acestia ” . Adica toti care prin darul lui Dumnezeu si prin lucrarea faptelor bune ajung la masura curateniei si a nevinovatiei pruncilor, vor dobandi imparatia cerurilor. Aceasta porunca priveste si pe parintii trupesti. Ca au prima datorie fata de copii sa le dea viata, sa-i lase sa vina la viata, iar nu sa-i omoare. Apoi au porunca sa-si creasca copiii in credinta si in frica de Dumnezeu, in rugaciune si in viata curata. De vor face asa, copiii lor vor creste bine, vor purta in ei pe Hristos si vor urma toata viata lui Hristos. In felul acesta vor implini si ei porunca Domnului : ” Lasati copiii sa vina la Mine !” . Frumoase si pline de invatatura cuvinte la care este bine sa luam aminte , noi , parintii . Tot ceea ce Mantuitorul nostru ne-a sfatuit si ne-a invatat trebuie sa constituie o porunca pentru fiecare crestin.

Parintele Arsenie Boca s-a oprit asupra acestui indemn/porunca rostit de Domnul Iisus Hristos cu o deosebita sensibilitate si delicatete. El a vazut in copii sursa de liniste necesara sufletului omului apasat de griji si necazuri , tocmai pentru ca ei intruchipeaza tot ce Dumnezeu doreste ca omul nou sa obtina : puritate in locul intinarii, nevinovatia in locul pacatelor si credinta nestramutata in bunatatea fara de margini , iubirea necuprinsa si sprijinul in toate a Tatalui ceresc.

Cristina David

CUVINTE VII – „Împărăţia copiilor” (Fragment)

„Copiii odihnesc şi refac omul.
Chiar ei sunt o refacere a omului. Ei rezumă: gingăşia şi frumuseţea; puritatea, nevinovăţia şi credinţa.

Chiar pe Iisus L-au odihnit copiii.

Cei mari Îl amărau mereu. Şi ieşise bine din necredincioasa Betsaida, unde Iisus abia tămăduise un orb, n-a izbăvit bine pe Petru de milostivirea Satanei, când a precizat curajul necesar şi riscurile mântuirii (o asemănare cu Iisus neapărat necesară: concluzia uceniciei), când iată altă probă de micime sufletescă: În drum spre Capernaum ucenicii se priceau între ei, care ar fi mai mare? (Cine ştie dacă Petru a mai avut vreo pretenţie?) Când i-a întrebat Iisus despre ce vorbeau între ei pe cale, ucenicii au tăcut. Simţeau că au vorbit din ale cui nu trebuie. Acela se strămutase din Petru în ceilalţi, pe altă temă a celor omeneşti. După atâtea, şi atâţia – de la toţi  – Iisus avea nevoie de odihnă. Deci şezând i-a chemat ( – Şi de câte ori i-a tot chemat! – ) şi le-a zis: De voieşte cineva să fie întâi, să fie cel mai de pe urmă dintre toţi şi sluga tuturora.
Mare înaintea lui Dumnezeu nu poate fi decât omul smerit.
Şi luând un copilaş în braţe le-a zis: «Cine primeşte pe unul dintre aceşti prunci în numele Meu, pe Mine mă primeşte şi pe Cel ce m-a trimis pe Mine».
Cuvântul poate fi lărgit: Dacă mamele ar primi copiii în numele Domnului, ce străveziu ar fi în ei chipul lui Iisus ! Abia atunci şi-ar da seama pe cine au primit prin copii. Copiii ajung în braţele lui Dumnezeu, fiindcă ei sunt cel mai aproape de El. Modul lor de-a fi e cel mai iubit de Dumnezeu. Înţelepţii îl înţeleg pe Dumnezeu ca pe-o necesitate în explicarea lumii. Copiii îl au ca pe un bunic de pe celălalt tărâm. Iată de ce copiii sunt în Adevăr, şi înţelepţii pe dinafara lui.
Găseşti ceva şi cu mintea, dar numai dacă ai o inimă de copil. Aceasta te duce de-a dreptul în braţele Adevărului. În ochii copiilor seninătatea e de culoarea cerului. Nu e Dumnezeu mai real în Împărăţia copiilor decât într-un tratat de «Mecanică cerească»? Dumnezeu şi copiii au înrudirea pe care noi cei mari o pierdem.
Sfinţii sunt nişte mari copii. – Departe mai suntem de ei! -”

Sursa: Părintele Arsenie Boca, Cuvinte Vii  Editura Charisma, Deva, 2006.

articol postat de  Cristina David