Cuvantul rostit de parintele Daniil Stoenescu la trei ani de la stramutarea Parintelui Arsenie Boca in „lumea celor vii”

 

Citind cuvintele rostite de fostul ucenic al Santului Ardealului m-am simtit atat de marunta,  de nedesavarsita in ochii Parintelui Arsenie si in fata Lui Dumnezeu. Am plans mult, dupa care s-a coborat peste mine o liniste ce parca venea din alte sfere, in fata ochilor l-am vazut cu multa claritate pe Parintele a carui figura intotdeauna mi-a insuflat incredere, curaj si mai ales un puternic indemn de a continua lupta duhovniceasca in lume . Cred, stiu ca Parintele Arsenie acolo unde este acum, prin rugaciunile sale la Domnul Hristos pentru noi si pentru intarirea noastra , ne sustine, ne ajuta . Ramane doar ca sa-i cerem ajutorul, atat.

Cristina David

Cuvantul rostit de parintele Daniil Stoenescu la trei ani de la stramutarea Parintelui Arsenie Boca in „lumea celor vii”

28 Noiembrie – o zi cu cruce…*

“Oare nu ardea în noi inima noastra când ne vorbea pe Cale – la Sâmbata, Prislop, Draganescu sau Sinaia – si ne tâlcuia Scripturile?”(cf. Luca 24,32)

Patericul ne relateaza despre un frate care, mergând odata la chilia avvei Arsenie cel Mare din Schit si trecând pe lânga fereastra, aruncându-si privirea spre înlauntru, i-a fost dat sa-l vada, din rânduiala si iconomie dumnezeiasca, pe batrânul calugar în rugaciune învaluit peste tot “ca de un foc” – de focul luminii harului Duhului Sfânt – caci, spune Patericul “era vrednic acel frate de a vedea astfel de lucruri minunate”.

Pentru cei ce l-au cunoscut si recunoscut, pentru cei ce l-au ascultat si urmat pe Parintele Arsenie Boca (29 sept. 1910 – 28 nov. 1989) ziua de 28 noiembrie – deja înscrisa cu “cruce rosie” în calendarul vietii noastre – ne este în anul bisericesc ca o “fereastra” prin care cu dragoste si dor ne aruncam privirea mintii – ca si ucenicul din Pateric – înspre personalitatea harismatica “ca o para de foc” a celui care a fost, este si va ramâne de-a pururi pentru ortodoxia, spiritualitatea si monahismul românesc al veacului XX – Parintele Arsenie, Omul lui Dumnezeu.
De trei ani “batem” cu smerenie si umilinta prin pomenirile rânduite de Sfânta Biserica la usa chiliei “de dincolo” a Sfintiei Sale, cu gândul luminat si purtat de la “fereastra chiliei” avvei Arsenie din Pateric, la chilia Parintelui Arsenie de sub “fereastra Muntilor Fagarasului, iar de acolo la „fereastra celulei” unei temnite din anii ‘50 – pe care privind un gardian (ca ucenicul din Pateric) l-a vazut pe Parintele Arsenie în rugaciune învaluit “ca de un foc” – pentru ca în sfârsit, sa ni-l aprindem ca o lumânare la crucea mormântului Sfintiei Sale de la Prislop, de care se cuvine sa ne apropiem ca de un “rug aprins” ca sa primim “lumina din lumina”.

Binecuvântat este poporul din care s-a ridicat un astfel de om pâna la “statura vârstei deplinatatii în Hristos” (Efes. 4,13), ocrotita este tara noastra care are un astfel de mijlocitor catre Dumnezeu si vie este Biserica care a avut un astfel de slujitor ce nu a facut “compromisuri spiritului vremii” în trecutul încheiat la numai câteva zile dupa savârsirea Sfintiei Sale din aceasta viata (28 noiembrie – 22 decembrie 1989!). Pentru ca astazi, într-o vreme plina de incertitudini când lumea si societatea în care traim se aseamana tot mai mult cu un “Tinut al Gherghesenilor” bântuit de felurite duhuri, curente si ideologii ”care nu sunt de la Dumnezeu”, ne dam seama ca a-l fi întâlnit cândva, cunoscut, ascultat, crezut si urmat – dupa puteri – pe Parintele Arsenie Boca la o raspântie a vietii noastre, este aproape egal cu faptul de a fi fost contemporani cu un adevarat profet biblic, apostol neotestamentar sau Sfânt al Bisericii Ortodoxe! Aceasta este deci imaginea si icoana clara si definitiva – ca un reflex al picturii bisericesti de la Draganescu si Prislop – a Parintelui Arsenie, zugravita înaintea ochilor si înlauntrul sufletului nostru de razele unei lumini ce coboara atât de pe Tabor, cât si din norii Parusiei…

De aceea, lasând în seama lui Dumnezeu rânduirea vremii în care “lumina sa fie pusa în sfesnic” si timpului – care tese în taina odajdiile sfintilor si le sculpteaza racla – sa adevereasca tuturor, “cler si popor”, locul Icoanei Parintelui Arsenie în catapeteasma neamului nostru românesc “crestinesc si de Hristos iubitor”, marturisim ca – cel putin în vremile pe care le traim astazi si în viitorul apropiat – despre Parintele Arsenie, despre activitatea si lucrarile Sfintiei Sale, se cuvine mai mult si mai bine sa se taca, decât sa se vorbeasca…

“Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Prea Cuviosului Parintelui nostru Arsenie Ieromonahul, ramâi cu noi, în toate zilele, caci este spre seara si zilele rele sunt”. (cf. Lc. 24,19; Mt. 28,20; Efes. 5,16).

Protosinghel Daniil Stoenescu

* Din cuvântul rostit cu prilejul pomenirii savârsite la Mânastirea Prislop – 28 noiembrie 1992 – legata de împlinirea a trei ani de la stramutarea Parintelui Arsenie “în lumea celor vii”.

Text preluat din Gândirea (seria noua), nr. 2 / 1992

sursa : http://vladherman.blogspot.com

Parintele Arsenie Boca – “Sfantul ocrotitor al romanilor”

Parintele Arsenie Boca a imbratisat monahismul la Manastirea Sambata -n 1940 – lucrarea sa mântuitoare

 

Personalitatea sa ar putea avea –dacă nu cumva o are deja- o însemnătate pentru noi românii cu nimic mai prejos decât a Sf. Serafim din Sarov pentru ruşi. Deşi încă necanonizat „oficial”, el a intrat deja în inima poporului nostru drept un sfânt. Atât în viaţa sa, cât şi după mutarea sa la ceruri, părintele Arsenie a vegheat asupra acestui neam şi l-a îndrumat pe cărarea care duce către Împărăţia lui Dumnezeu.

În veacul care a trecut, românii au dat destui sfinţi şi mucenici care l-au mărturisit pe Hristos în vremuri de urgie apocaliptică. Au fost destui care pot figura drept pilde de desăvârşire creştină, care s-au învrednicit de primirea harului divin. Dar o amploare a lucrării spirituale asemeni celei a părintelui Arsenie Boca, puterile cereşti care se manifestau prin el şi care confereau personalităţii sale o harismă aparte, profunzimea trăirii, genialitatea scrierii şi a artei sale, destinul crucii pe care şi l-a urmat până la capăt, toate acestea îl disting şi îl recomandă spre a fi considerat drept „sfântul ocrotitor al românilor”.

Căutaţi pe altul, în toată istoria noastră, care ar putea fi considerat astfel, şi nu veţi găsi.

Nici nu e nevoie să ne întoarcem prea mult în timp. România, înţelegând aici „România Mare”, există abia de la 1918, când s-au unit destinele tuturor celor de-o limbă şi de o simţire. Abia pornind de la acest destin comun, care odată materializat, se cerea şi spiritualizat, ne putem începe căutările. Poate nu întâmplător, cel de care vorbim acum s-a născut în Ardeal, provincia care a venit ultima să întregească trupul ţării.

De fel din Ţara Moţilor, a fost botezat cu numele de Zian. Să fi fost această alegere o inspiraţie venită de sus? Sărbătoarea populară de Sânziene este totodată şi a Sfântului Ioan Botezătorul, marele profet care a deschis calea poporului său către primirea Mântuitorului. Cel care a vestit apropierea Împărăţiei Cerurilor, îndrumând un neam întreg pe căile ei. Desigur, cei care l-au ascultat, au fost doar o parte. Dar nu altfel s-au petrecut lucrurile şi pe meleagurile noastre. Dumnezeu nu se atinge niciodată de libertatea omului, pentru că iubirea de Dumnezeu nu poate prinde chip decât în libertate. Aceasta presupunând de asemenea şi posibilitatea respingerii Sale.

Tocmai în această tensiune, între iubirea de Dumnezeu şi un imens val de ură împotriva Sa, şi-a desfăşurat părintele Arsenie lucrarea.

Din biografia sa vom reda aici doar câteva repere de seamă, mai multe amănunte găsindu-se din abundenţă în numeroase alte scrieri despre personalitatea sa.

A absolvit teologia şi artele plastice, dar a urmat şi cursuri de medicină. În anul 1939 a fost trimis la Muntele Athos pentru câteva luni, printre altele şi cu scopul de a aduce în ţară manuscrise ale Filocaliei. L-a sprijinit ulterior pe părintele Dumitru Stăniloae în munca sa de traducere precum şi în realizarea grafică a primelor volume ale ediţiei româneşti a Filocaliei.

La Sfântul Munte a avut parte de o revelaţie care i-a pus întreaga viaţă pe un cu totul alt făgaş. Se poate spune că aici i s-a descoperit destinul, pe care el l-a acceptat în mod desăvârşit, lepădându-se de sine şi luându-şi crucea prin care l-a urmat apoi pe Hristos. Nu l-a urmat doar la modul simbolic, ci şi printr-un paralelism al faptelor. Aflat în jurul vârstei de 30 de ani, Zian Boca a petrecut 40 de zile în singurătate, în post şi rugăciune, implorându-L pe Dumnezeu să-l îndrume, să-i arate căile Sale, să-i găsească un duhovnic. Rugăciunile i-au fost ascultate. Se spune că i s-a arătat Maica Domnului, iar duhovnicul spre care a fost îndrumat a fost chiar Sf. Serafim al Sarovului. Un reflex al acestei experienţe spirituale avute ar putea fi găsit într-una din scrierile sale ulterioare:

“A fi creştin înseamnă mai mult decât aparţinerea ta doctrinară la creştinism. A crede în Iisus Hristos înseamnă mai mult decât semnifică vorbele. Iată ce înseamnă a te strămuta din tine în El, înseamnă a-L avea pe El în inima ta, a-L face pe El inima ta; înseamnă să ai un moment, o clipă în viaţa ta în care te-ai întânit real cu Iisus; clipă care să nu-ţi ajungă viaţa întreagă de a o desfăşura între oameni. De altfel acesta e şi semnul că eşti un convertit al lui Iisus, că te-ai dedicat Lui irevocabil. Toată vremea ta viitoare nu-i decât desfăşurarea clipei aceleia –decizia- , a cărei bogăţie nu se mai termină”.

Detaliile celor petrecute reprezintă o taină, care însă i-a schimbat întreaga viaţă. Cei care l-au cunoscut spun că s-a întors din Sfântul Munte ca un alt om, îmbrăcat cu o forţă spirituală pe care nu o mai văzuseră. Privirea sa limpede şi albastră se făcuse pătrunzătoare, dincolo de materia aceastei lumi. E străpungea până în adâncul sufletului şi în ungherele tainice ale gândurilor.

Cu aceasta şi cu alte harisme dobândite de la Dumnezeu şi-a început părintele Arsenie -numele sub care s-a tuns în monahism la mănăstirea Sâmbăta în 1940- lucrarea sa mântuitoare. Avea 30 de ani, vârsta la care Şi-a început Mântuitorul propovăduirea.

Bogdan Munteanu ”Permanente” Nr. 9/2010