despre trup « Parintele Arsenie Boca Un om mai presus de oameni

Intr-o lucrare a sa, parintele Arsenie Boca ne spune cu multa amaraciune ,(din dorinta lui de a ne lamuri mai bine si de a ne indrepta pe calea vietii noastre sufletesti) ca din nefericire pentru el , omul lumii acesteia nu vrea sa se lase in Voia Lui Dumnezeu, sa-L asculte si sa-I urmeze poruncile caci aceste cerinte i se par foarte grele, chiar imposibil de indeplinit. Pentru oameni, calea Lui Dumnezeu inseamna suferinta si chin, nu-si aduc aminte , uita cu desavarsire ca Domnul Insusi S-a jertfit si a suferit chinuri ne deindurat pentru ca sa le dea sansa de a-si salva sufletul de la moartea vesnica. Asadar oamenilor le vine a fugi de crucea ce le-a fost data , si prefera sa mearga pe un altfel de drum . Drumul usor al placerii pe care sunt ghidati de instictele trupesti. Pur si simplu ei pierd ratiunea cu care au fost inzestrati de Creator lasandu-se stapaniti de instinctele trupesti.

„Oamenii se conduc după trup, după instincte, nu după raţiune şi aproape deloc nu se lasă conduşi de Dumnezeu. Nu vor să fie conduşi de Dumnezeu. Aceasta li se pare cea mai mare suferinţă, cea mai cumplită tiranie. Aceştia sunt „cei trupeşti”. Toţi aceştia fug de cruce ca de ceasul morţii.”

In paginile altei lucrari, Sfantul Ardealului face o distincta deosebire intre trupul omenesc si sufletul sau ,suflet care traieste numai DACA Dumnezeu salasluieste acolo. Pe de alta parte, trupul . la randul lui, este viu doar daca este locuit de suflet. Omul moare trupeste numai atunci cand sufletul se desparte de trup , care este partea materiala , pieritoare. Atunci, sufletele care au fost vii , adica L-au avut inlauntrul lor pe Dumnezeu, se desprind de trup si se inalta inapoi la El. Insa sunt situatii cand sufletul inceteaza de a fi viu si moare intr-un trup viu. Asta se intampla atunci cand omul renunta la constiinta sa, care este glasul Lui Dumnezeu vorbindu-i si calauzindu-l din interiorul sufletului lui , si nemai avand lumina care sa-l ghideze , sa-l indrume si sa-l salveze, se pierde pe cai intunecate impins fiind de cel rau prin toate mijloacele lui viclene.

„Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieşte dacă e locuit de Dumnezeu. Aşadar, sunt oameni care au într-înşii suflete vii, şi sunt oameni care au suflete moarte (Apocalipsă 3,1). Moartea trupului este despărţirea sa de suflet; iar moartea sufletului e despărţirea lui de Dumnezeu. Astfel, un trup viu poate fi locuit de un suflet viu sau de un suflet mort.

Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte. Cel ce a înviat în sufletul său conştinţa şi iubirea lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a înviat pentru veşnicie; iar cel ce a omorât acestea în sufletul său şi moartea l-a prins în acestea, acela a murit pentru veşnicie. Acela a omorât Împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul său şi a înlocuit-o cu împărăţia chinurilor veşnice, în care a intrat încă din viaţa pământească.

Trupul nu are o consistenţă sau temei în sine însuşi, ci dăinuieşte în temeiul sufletului, al acestei făpturi spirituale, nemuritoare, de obârşie divină. Iar ceea ce dă sufletului pecetea de fiinţă spirituală e funcţiunea conştiinţei, a acelei cunoştinţe de sine însuşi, în relaţie cu Dumnezeu, Tatăl său, şi cu toate câte decurg din rudenia aceasta. (Fapte 17, 19). Acestei fiinţe spirituale i s-a dat trupul ca o unealtă, nu ca un tovarăş. Iar dacă un om oarecare nu ascultă de conştiinţă, ci de animalitate, se întâmplă că glasul conştiinţei tot mai slab se aude, mintea tot mai mult se întunecă, şi aşa, faptele trupului, pun pecetea lor întunecoasă pe suflet. Sufletul, cu negrija lui, se face el o unealtă a trupului.

Sufletul, amăgit de convieţuirea cu animalitatea trupului, are să poarte chinurile răsturnării rolurilor de îndată după despărţirea sa din robia uneltei sale.”