Viata

Viata Parintelui Arsenie Boca

Părintele Arsenie Boca s-a născut în satul Vaţa de Sus, la 29 septembrie 1910, din părinţi creştini şi dreptcredincioşi, Iosif şi Cristina care i-au pus numele de botez Zian, ca rod al rugăciunii. Spunea părintele : „Mama mea când a rămas însărcinată cu mine, s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi a pictat-o în inima ei. A pictat-o rugându-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfinţii Ioachim si Ana: „Maica Domnului, iţi cer un copil, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, care să îţi slujesca ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer“. Eu deja am fost pictat din pântecele maicii mele. Când mama mea mergea să lucreze la câmp, înaintea ei apărea icoana Maicii Domnului datorită rugăciunilor ei. După ce-am terminat studiile, mama mea credea c-am să mă stabilesc ca orice om la casa lui. Când a aflat ce intenţii am, mi-a luat capul în maini, m-a sărutat şi m-a binecuvantat zicându-mi :„O, dragul meu şi scumpul meu, de când aştept eu asta!“, iar alta data spunea „De ce nu faceţi şi voi la fel?! Dar care din voi se roagă când sunteţi însăcinate: Doamne, dă-mi un copil bun, cuminte, care să-Ţi slujeasca Ţie; pentru Tine Doamne? Care din voi aţi citit în timpul sarcinii Acatistul Maicii Domnului şi alte cărţi bisericeşti? Voi ziceţi că n-aveţi timp să vă rugaţi. Cereţi la Maica Domului şi la Domnul Iisus Hristos şi vă vor da. Dacă nu faceţi rele, vă iese şi copilul aşa cum îl doriţi.“.
Părintele spunea ca tatăl său, care cunoştea meseria de pantofar, îl punea şi pe el să înveţe să bată cuie de lemn, dar el neavând îndemânarea necesară le rupea şi atunci tatăl său îl bătea iar, o dată a fost bătut de tatăl său pentru că nu folosea bine timpul, iar acea bătaie i-a folosit toată viaţa.

ŞCOALA PRIMARĂ ŞI LICEUL

Arsenie-Boca-tanar
Zian Boca face şcoala primară în satul natal (4 clase) şi apoi intră la Liceul Naţional Ortodox „Avram Iancu“ din Brad, al cincilea liceu românesc din Transilvania, după cele de la Blaj, Beiuş, Braşov şi Năsăud, ctitorie a Mitropolitului Andrei Şaguna, pe care-l absolvă în 1929.
Coleg de bancă l-a avut pe viitorul preot Petru Boldor (ce semna cu pseudonimul D’or Uragan), autorul amplului poem Horia redivivus (poem care îl face pe Nichifor Crainic să exclame: „Onomatopee! În toată literatura universală nu cunosc o metaforă de o asemenea amploare“), şi autorul poeziei Sfântul, închinată Părintelui Arsenie.
Mărturiile colegului de bancă, cuprinse într-un caiet (jurnal) ascuns cândva de Romulus Neag (absolvent şi el al liceului mai sus amintit), îl înfăţişează pe Zian ca „Excepţional de înzestrat, de-o voinţă extraordinară, o memorie formidabilă, o putere de muncă şi o tenacitate ieşite din comun“.
„Manifestă încă de acum deschiderea spre universalitate; de o curiozitate intelectuală remarcabilă, totul îl interesează. Întocmai cum un fluviu adună în albia sa afluenţii dintr-un întreg bazin hidrografic, se varsă în mare, de aici se pulverizează în cosmos şi din nou se revarsă pe pământ sub forma ploii roditoare, refăcând «circuitul elementelor», el asimilează informaţii din toate domeniile cunoaşterii, pe care le trece prin filtrul personalităţii sale şi le transfigurează într un mod de existenţă, prevestindu l pe teologul erudit şi duhovnicul deschis spre sufletul omului, ridicând braţe de energie spre tainele universului“.
Liceul Naţional Ortodox din Brad, cu un corp didactic de elită, format la universităţile din ţară sau de la Viena, cu profesori mireni şi teologi, îşi pune profund amprenta asupra
receptivităţii intelectuale şi sensibilităţii sufleteşti a tânărului Zian Boca, liderul recunoscut şi respectat de profesori şi colegi.
„«Statură pozitivistă», excelează la matematică, fizică, chimie, biologie, are preocupări care depăşesc nivelul programelor şcolare în domeniul artelor: desen, caligrafie, muzică. Munceşte suplimentar la desen şi pictură cu profesorul Körmendy, cântă la flaut, multiplică partituri pentru profesorul de muzică Gheorghe Pârvu.
De la această vârstă, este extrem de interiorizat, solitar. Spre sfârşitul clasei a VII-a, le-a făcut colegilor mărturisirea că la orele de desen şi pictură i s-a descoperit ideea potrivit căreia «omul nu este numai carne, sânge şi oase, ci există şi altceva. Inspiraţia nu ţine de materie, de raţiune». Se prefigurează de acum teologul din viziunea lui Nichifor Crainic preocupat să aducă teologia în arena largă a vieţii intelectuale care să îmbrăţişeze o misiune spirituală totalitară, universalitatea manifestărilor omeneşti, aşa cum Ieromonahul Arsenie Boca va confirma mai târziu în opera sa de valoare universală Cărarea Împărăţiei: «… precum urmărim o armonie între facultăţile sufleteşti, tot aşa trebuie să urmărim o armonie şi între cunoştinţele din cât mai multe domenii, precum şi o sinteză a acestora cu viaţa. Multă ştiinţă apropie pe om de Dumnezeu, puţină ştiinţă îl îndepărtează şi de ştiinţă şi de Dumnezeu. Iar omul atâta preţuieşte câtă apropiere de Dumnezeu şi-a câştigat în sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, însă trebuie şi el să şi-o câştige».
În două momente deosebite se ştie că Părintele Arsenie a revenit la liceul din Brad: revederea cu colegii după 50 de ani de la absolvire şi cu ocazia celebrării centenarului celui de al cincilea liceu românesc din Transilvania, în 1969.

GORUNUL LUI ZIAN
În afara matricolelor şcolare, alte documente care să ateste trecerea prin liceul brădean a lui Zian Boca s-au pierdut, rămâne însă peste timp o mărturie vie pe care Părintele Boldor o evocă cu emoţie:
„Era în primăvara anului 1929, de 10 mai, după o serbare în piaţa oraşului, când promoţia de absolvenţi din acest an, în frunte cu dirigintele, profesorul Candin Ciocan, se deplasează în curtea liceului pentru a sădi un stejar, ca un simbol al biruinţei, intrat în tradiţia poporului român. Mă pregăteam să iau puietul, când dirigintele mă opreşte: «Nu Boldor, ci Boca Zian plantează pomul». M-am uitat cu ciudă la diriginte şi cu aceeaşi ciudă mi-am înfipt degetele în rădăcinile puietului. Zian ţinea şi scutura puietul să se taseze pământul, eu îl presam, apoi fiecare coleg stropeşte cu stropitoarea la rădăcină, după care l-am legat de tutore. Cu toţii atunci am hotărât ca stejarul plantat să poarte numele Gorunul lui Zian, şeful promoţiei de absolvenţi a liceului. El s a dezvoltat frumos, ca un simbol al vigorii, al trăiniciei, al frumuseţii, al înălţimii idealului spiritual-moral pe care educatorii noştri ni le-au insuflat, ca să facă din noi caractere tari, puternice, personalităţi proeminente în slujba patriei şi neamului“.

INSTITUTUL TEOLOGIC
Cu zestrea intelectuală şi spirituală dobândită la Brad, se înscrie la Institutul Teologic din Sibiu (1929-1933) unde este „extrem de sârguincios şi studios“, încât între colegi are aureola unui „Sfânt“.
Cu toate că au şezut pe aceeaşi bancă, vreme de patru ani, pe când făceau studiile de Teologie la Sibiu, Părintele Teodor Bodogae mărturiseşte despre Părintele Arsenie că n-a ajuns să-i poată cunoaşte toate adâncurile sufletului. Totuşi, Părintele Teodor Bodogae, în textul de pomenire pe care îl publică în „Telegraful Român“, la scurtă vreme de la mutarea la cele veşnice a Părintelui Arsenie, socoteşte concludente următoarele aspecte ale personalităţii colegului său:
„Poate că faptul că nu s-a prea bucurat în tinereţe de căldura unei vieţi familiale explică firea sa puţin sociabilă, retrasă, introvertită. Vacanţele le petrecea adeseori la o rudenie a sa. Ne a impresionat tăria de voinţă cu care răbda frigul, fiind îmbrăcat adeseori în îmbrăcăminte redusă. Tot astfel abţinerea de la bucate mai grele, renunţând regulat la «porţia» de carne din Institut.
Nu l-a pasionat prea mult studiul limbilor străine. Cunoştea totuşi foarte bine limba franceză şi citea cu aviditate studii de psihologie, de caracteriologie, de grafologie, căutând să se adâncească în descifrarea tainiţelor sufletului. A iubit de mic desenul, sculptura şi mai ales pictura. Îmi amintesc şi acum de uşurinţa cu care interpreta la flaut compoziţii destul de pretenţioase. Toate acestea erau tot atâtea dovezi care ne ajutau să întrevedem în el pe pictorul şi pe duhovnicul de mai târziu, care căuta să redea în compoziţii clare şi în analize psihologice destule adâncuri ale sufletului omenesc.
Se ştie că în această privinţă fostul Mitropolit Nicolae Bălan l-a trimis cu bursă la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, unde a făcut studii deosebite cu profesorul Costin Petrescu. În acest context maestrul Costin Petrescu i-a încredinţat pictarea la Ateneul Român a scenei privitoare la Mihai Viteazul. Cine vrea să se convingă că în urma acestor studii Părintele Arsenie n-a pus în fresca de pe pereţii bisericilor la care a pictat doar scene şi compoziţii creştine remarcabile, ci a sesizat, în linii şi culori, adevăruri vii şi luminoase ale vieţii harice, cum puţine s au realizat la noi, acela n-are decât să cerceteze pictura bisericească din Drăgănescu (Ilfov) ca să nu mai vorbim de tot atâtea lucrări de coloristică şi de modelaj cunoscute atât la Sâmbăta, cât şi la Prislop. Nu trebuie uitate nici coperţile minunate ale primelor patru volume ale Filocaliei şi ale Vieţii în Hristos.
În sfârşit, la «mişcarea» de reînnoire religioasă de la Mănăstirea Sâmbăta, prin care s-a încercat din totdeauna mai ales depistarea patimilor omeneşti şi vindecarea lor prin lucrarea de înduhovnicire creştină, Părintele Arsenie şi-a adus o contribuţie deosebită, care nu trebuie uitată, chiar dacă în metodologia ei au mai rămas multe aspecte de îndreptat.
Pentru toată strădania de bine, Dumnezeu să-l odihnească cu aleşii Săi.“
„Extrem de rezervat, reţinut, şi solitar“, continuă să studieze în particular pictura într-o cămăruţă rezervată în calitate de infirmier al Institutului.
La intervenţia profesorului Nicolae Popovici, proaspăt reîntors de la studii în străinătate, Părintele Arsenie (Boca Zian), după absolvirea Institutului Teologic (1933), este trimis cu bursă la Institutul de Belle-Arte din Bucureşti. Aici urmează cursuri de medicină (în special cele de anatomie, ale Profesorului Rainer Francisc – cf. Pr. Nicolae Streza), participă cu interes la prelegerile de mistică ale lui Nichifor Crainic, şi frecventează şi alte cursuri în domeniul culturii şi artei.

UCENICIA LA MUNTELE ATHOS
La puţină vreme după terminarea Institutului de Belle-Arte, urmează o scurtă perioadă de ucenicie în monahism la Sfântul Munte Athos, când ar fi refăcut, după spusele unora, total sau parţial, „călătoria Sfântului Apostol Pavel din Grecia“.
Mitropolitul Nicolae Bălan, care o restaurat Mănăstirea de la Sâmbăta, mănăstire Voievodală zidită de Constantin Brâncoveanu, dar dărâmată şi rămasă în ruină până în 1928, când s-a îngrijit de restaurarea bisericii şi de reînfiinţarea Mănăstirii, voia să aibă acolo numai absolvenţi de Teologie. Cu gândul acesta a pornit. Aşa că „Mănăstirea a început cu trei oameni mari“ (Arhimandritul Teofil Părăian), cu trei candidaţi la călugărie, cu trei absolvenţi de Teologie, şi anume cu: Părintele Arsenie, cu Părintele Nicolae Mladin, care a ajuns profesor la Teologie prin purtarea de grijă a Mitropolitului Nicolae Bălan, iar din 1940 cu Părintele Serafim, care venea de la studii din Grecia.
Dar Mitropolitul Nicolae Bălan îşi dădea seama că începe cu oameni nepregătiţi în altă mănăstire şi atunci i-a trimis la Sfântul Munte. Părintele Arsenie a stat acolo trei luni, din 1939 din martie începând, iar Părintele Serafim a rămas acolo 6 luni şi un an şcolar la Atena la Teologie.
Se spune despre Părintele Arsenie că la Sfântul Munte Athos a căutat să fie sub ascultarea unui părinte aspru, care să-l povăţuiască cu autoritate. Şi se spune că ar fi ajuns la un duhovnic care i-ar fi zis de la început: „Măi, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!“. Şi Părintele Arsenie s-a gândit atunci: „Aici e de mine, la ăsta stau!“. (cf. Arhimandritul Teofil Părăian)
Sigur este că, la reîntoarcerea în ţară, aduce câteva manuscrise ale Filocaliei pentru fostul său profesor de la Sibiu, Părintele Dumitru Stăniloae, cu care colaborează la realizarea în limba română a acestei monumentale lucrări.

Zian Boca hirotonit diacon

CTITOR DE FRUNTE AL FILOCALIEI ROMÂNEŞTI
Fiecare cititor poate afla din prefeţele primelor 4 volume ale Filocaliei româneşti (nu cele editate de Editura Harisma, unde, în mod surprinzător, prefeţele primelor ediţii nu apar şi deci nici menţionarea demersurilor Părintelui Arsenie) contribuţia însemnată a Părintelui Arsenie la traducerea Filocaliei, prin care Părintele Stăniloae, aşa cum zicea Părintele Arhimandrit Serafim Popescu de la Sâmbăta de Sus, „a adus cerul ortodox pe pământul românesc“.
Contribuţia Părintelui Arsenie a fost mare şi aceasta s-a concretizat asfel: Dânsul a adus cu sine de la Sfântul Munte Athos copii de pe manuscrise mai vechi şi a insistat apoi pe lângă Părintele Stăniloae pentru traducerea Filocaliei; Părintele Arsenie a scris după dictatul Părintelui Stăniloae; a realizat coperta Filocaliei; a susţinut lucrarea de tipărire prin numărul mare de abonamente pe care le-a procurat. De aceea, pe bună dreptate, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae l-a numit „Ctitor de frunte al Filocaliei româneşti“.
Reproducem aici două fragmente din prefeţele volumelor 1 şi 2 ale Filocaliei, pentru a sublinia mai bine eforturile Părintelui Arsenie la această lucrare extrem de importantă pentru spiritualitatea ortodoxă:
„La unele scrieri am folosit şi copii de pe manuscrise româneşti mai vechi, de la Athos, aduse de P.C. Sa (Părintele Serafim Popescu) şi de Părintele Arsenie. (…)
Un cald cuvânt de mulţumire trebuie să aduc P.C. Părinte Ieromonah Arsenie, de la Mănăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de odinioară, care mi-a rămas mereu aproape. P.C. Sa a binevoit să scrie după dictatul meu cea mai mare parte din traducere, la prima ei redactare. În afară de aceasta, prin prezenţa aproape necontenită şi prin stăruinţa ce-a pus-o pe lângă mine de-a face această traducere, mi-a alimentat curajul în mod considerabil ca să pot duce până la capăt o muncă atât de ostenitoare, pe care altfel nu cred că aş fi săvârşit-o. Tot P.C. Sa a executat şi coperta.“
„Ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum l-a dat însă iarăşi bunul meu fost student, Părintele Ieromonah Arsenie de la Mănăstirea Brâncoveanu. Datorită abonamentelor masive ce le-a procurat P.C. Sa, am putut face faţă unor greutăţi ce se ridicau ca munţii în calea tipăririi acestui volum. P.C. Sa poate fi numit pe drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliei româneşti. După imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea acestei opere, acum susţine cu putere neslăbită lucrarea de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară întreaga operă în româneşte, acest act va rămânea legat într-o mare măsură de numele P.C. Sale şi de mişcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul Mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiţiei ortodoxe şi cu mijloacele celei mai curate duhovnicii, ale învăţăturii stăruitoare şi ale dragostei de suflete.“

INTRAREA ÎN MONAHISM LA MĂNĂSTIREA BRÂNCOVEANU DE LA SÂMBĂTA DE SUS

manastirea-brancoveanu-2.jpg
Zian Boca s-a închinoviat la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus în iunie 1939, fiind deja diacon celib (probabil hirotonit în 29 septembrie 1935, cf. Părintele Veniamin Tohăneanu).
După aproape un an de zile, în 3 mai 1940, are loc tunderea în monahism la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, primind acum numele de Arsenie. Evenimentul este consemnat şi de „Revista Teologică“ din 1940, editată la Sibiu.
„Pelerinajul de la Mănăstirea Brâncoveanu a întrunit la rugăciunea de obşte şi în acest an, în Vinerea din Săptămâna Luminată (deci de praznicul Izvorului Tămăduirii n.n.), cler şi popor din tot jurul. Î.P.S. Mitropolit Nicolae şi P.S. Episcop Nicolae Colan al Clujului, au slujit Sfânta Liturghie şi au cuvântat închinătorilor.
Cu acest prilej – se spune mai departe – s-a săvârşit impresionanta slujbă a tunderii în monahism a Părintelui Ierodiacon Arsenie Boca. Despre nevoinţele şi virtuţile acestui prim cetăţean al restauratei ctitorii voevodale de la Sâmbăta de Sus, vorbim altundeva.“
Tot aici mai aflăm următoarele:
„Cu prilejul îndătinatului pelerinaj anual de la Sfânta Mănăstire Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, a fost tuns în monahism tânărul diacon Zian V. Boca, luând numele de Arsenie.
Cuviosul Ierodiacon Arsenie Boca este absolvent al Academiei noastre Teologice «Andreiane». Remarcat încă de pe băncile şcolii pentru deosebitele-i înclinări spre viaţa monastică, a fost trimis de Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealului la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, pentru a şi perfecţiona marele său talent de pictor, iar apoi la Sfântul Munte Athos şi la Atena. Întors în ţară, şi-a petrecut viaţa la Sfânta Mănăstire Brâncoveanu, departe de forfota lumii, alternând rugăciunea cu studiul picturii bisericeşti. E un caracter integru şi un monah de aspră tărie duhovnicească.
Vechiul şi statornicul gând al Î.P.S. nostru Mitropolit Nicolae de a alcătui o trupă de călugări luminaţi, prin aceste intrări în cinul monahal, este pornit pe calea înfăptuirii“.
Şi presa vremii ţine să vorbească despre „mişcătoarea şi emoţionanta tundere în monahism“ a unuia din „luminaţii absolvenţi ai Academiei Andreiane“:
„Duhul lui Brâncoveanu se va fi bucurat împreună cu îngerii din ceruri că în această zi mare, «Vinerea» din Săptămâna Învierii Domnului, «Isvorul tămăduirii», poporul român
ortodox venit pe timp ploios, ca să-şi întâmpine ierarhul care îi poartă bucuriile şi necazurile în sufletul său de mare român şi de mare creştin, a simţit încă o dată cum se revarsă peste el binefacerile cerului la rugăciunile şi binecuvântările pe care cei doi ierarhi, Î.P.Sf. Mitropolit Nicolae, şi P.S. Nicolae Colan al Clujului înconjuraţi de sobor de preoţi, le îndreptau către Cel Atotputernic.
În adevăr, săvârşirea sfintei liturghii a fost pentru toţi cei ce veniseră la Sâmbăta de Sus, prilej de bucurii care au făcut să stoarcă lacrimi din ochi. Vreau să vorbesc de mişcătoarea şi emoţionanta tundere în monahism pe seama acestei ctitorii voievodale, a unuia din mulţii şi luminaţii absolvenţi ai «Academiei Andreiane», părintele diacon Boca, diplomat al Şcoalei de Belle-Arte din Bucureşti. Moţ după locul de naştere, crescut şi îndrumat în studiul teologiei, tânărul monah a înţeles să dea ascultare gândurilor marelui Ierarh al Bisericii noastre, consacrându-şi viaţa lui Hristos prin studiul picturii bisericeşti, pe care s-o desfăşoare acolo în liniştea munţilor pe care Brâncoveanu îi alesese ca loc de retragere şi de rugăciune.
Iată de ce, cred că duhul lui Brâncoveanu a tresăltat de bucurie văzându-şi opera reînviată şi împodobită în chip atât de minunat de Mitropolitul Ardealului din România Mare, care se pare că a fost înscris în planul Providenţei să reia şi să afirme în chipul cel mai solemn testamentul Voievodului martir împotriva tuturor gândurilor celor rele atât dinlăuntrul, cât şi din afara hotarelor ţării noastre.“

02

PREOT-DUHOVNIC LA MĂNĂSTIREA BRÂNCOVEANU
În 10 aprilie 1942, Părintele Arsenie a fost hirotonit preot.
„În Vinerea Izvorului Tămăduirii din acest an (1942 n.n.) a avut loc la Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus obişnuitul pelerinaj.
Pelerinii, veniţi în număr destul de mare, faţă de timpurile grele ce le străbatem şi de vremea ploioasă, au avut mari bucurii duhovniceşti.
S-a slujit Sfânta Liturghie atât la altarul mănăstirii, cât şi în aerul liber. Î.P.S. Sa a hirotonit cu acest prilej pe Cuviosul prodiacon Arsenie Boca întru ieromonah, iar pe tânărul, absolvent de Teologie, Vasile Şortan întru diacon pentru trebuinţele mănăstirii.
Predica înălţătoare şi duioasă a Î.P.S. Sale a stors lacrimi pelerinilor.
A urmat sfinţirea apei la fântâna tămăduitoare şi un Sfânt Maslu cu mare sobor de preoţi.
Mănăstirea lui Constantin Brâncoveanu a reînviat în toată puterea duhovnicească. Peste Ţara Oltului suflă cu putere duhul lui Dumnezeu prin mijlocirea mănăstirii reînviate din mormântul în care o aşezaseră adversarii neamului şi ai credinţei drepte“.19
CURENTUL SPIRITUAL DE LA SÂMBĂTA SAU „FILOCALIA PENTRU TOŢI“
„În anii de ctitorie la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, se remarcă în chip strălucitor ca «pictor de suflete după modelul Domnului nostru Iisus Hristos» (Nichifor Crainic). Se reînvie acum o tradiţie a marilor pelerinaje la locurile sfinte. La acea «bulboană spirituală uriaşă», mulţimile nu mai contenesc, cum exclamă cu admiraţie Nichifor Crainic: «Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir».“
După numai un an de la hirotonia întru preot a Părintelui Arsenie, deci în 1943, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae mărturisea, cu sufletul plin de bucurie, despre lucrarea duhovnicească cu totul deosebită a fostului său elev, „încrestând“, cum zice chiar dânsul, „faptele care ilustrează modul în care trebuie să se lucreze în zilele noastre şi care pot influenţa astfel asupra altora, preoţi şi credincioşi“.
„De mult ne simţeam datori să scriem în această foaie despre lucrarea duhovnicească ce se săvârşeşte zi de zi la Mănăstirea Brâncoveanu, cu largi şi adânci efecte în viaţa poporului nostru.
Într-o foaie ca a noastră, nu se dau numai îndemnuri pentru ceea ce ar trebui să se facă în scopul întăririi credinţei, ci se încrestează faptele care ilustrează modul în care trebuie să se lucreze în zilele noastre şi care pot influenţa astfel asupra altora, preoţi şi credincioşi.
Cu atât mai mult eram datori să vorbim despre o lucrare de proporţiile celei de la Sâmbăta de Sus, care taie azi brazdă adâncă în viaţa sufletească a unor întinse cercuri de credincioşi.
Am evitat totuşi până acum să scriem, mai ales pentru că simţeam că mişcarea de la Mănăstirea Brâncoveanu e ceva care se situează deasupra întâmplărilor în jurul cărora se pot face exerciţii gazetăreşti; ea trebuie să continue a se desfăşura dincolo de zgomotul şi de curiozitatea întreţinute în jurul unor realităţi umflate de gazete, ca lucrurile sfinte şi mari, ca creşterea grâului, ca viaţa intimă a familiei, ca respiraţia continuă, ca rugăciunea zilnică.
Dar precum se opreşte omul măcar câteodată din galopul atenţiei spre atâtea lucruri neesenţiale şi zgomotoase, privind într-o meditaţie serioasă la ceea ce e cu adevărat plin de valoare pentru exitenţa sa, tot aşa era necesar să aducem vorba cândva despre ceea ce se petrece la Mănăstirea Brâncoveanu, ca să nu merităm bănuiala de cine ştie ce păcat.
O facem deci cu riscul de a supăra pe Părintele Arsenie, ostenitorul smerit de la Sâmbăta, care consideră vorba bună care i se spune ca cel mai mare rău ce i se poate face.
Gândul Î.P.S. Mitropolit Nicolae de-a iniţia prin restaurarea mănăstirii martire a lui Constantin Brâncoveanu nu numai reînfiinţarea monahismului din Transilvania, ci, cu voia lui Dumnezeu, o refacere generală a duhului călugăresc ortodox, atât de scăzut în ultimele timpuri, a început să-şi arate rodul cel mai promiţător.
Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus nu e loc pitoresc de excursii şi de distracţii înrămate în chenare arhaice, ci mediu de zguduiri sufleteşti înnoitoare, de întâlniri serioase ale sufletelor cu vocea lui Dumnezeu care le obligă la o viaţă scoasă din mocirla inconştienţei şi plăcerilor uşoare.
Pe pajiştile mănăstirii şi prin încăperile ei se află zilnic 200-300 de fiinţe omeneşti îngenuncheate pe sub streaşinile ei în rugăciune şi scrutându-şi trecutul de păcate a căror povară nu o mai pot suporta.
Mulţi dintre ei, veniţi de la sute de kilometri, stau acolo câte 2 până la 5 săptămâni, hrănindu se numai cu pâine şi apă, dar simţindu-se atât de bine şi de întremaţi, încât nu le-ar mai veni să plece, iar dacă pleacă se întorc la scurte intervale.
Cine îi urmăreşte dimineaţa în timpul predicilor Părintelui Arsenie, trecând rând pe rând din starea de încântare pentru frumuseţile duhovniceşti care le sunt dezvăluite, la hohotele de plâns pentru păcatele lor, nu mai poate fi în mod continuu omul care a fost.
Dar ceea ce te covârşeşte lângă aceşti oameni este încordarea cu care aşteaptă să le vină rândul la mărturisirea păcatelor, când fiecare ştie că Părintele va sta numai cu el 4-5
ore în convorbire intimă purificându i toate măruntaiele sufletului şi toate colţurile trecutului de petele chinuitoare ale păcatului. Te înduioşează să-i auzi sărmanii alergând în întâmpinarea Părintelui cu strigătul: «Părinte, dar de mine când vezi, că nu mai pot purta povara pe mine».
În ce constă taina acestor impresionante efecte ale lucrării Părintelui Arsenie şi care sunt elementele programului său de lucru?
Fără îndoială că mijlocul prin care lucrează Dumnezeu în suflete este cuvântul pe care îl rostim în numele Lui. Dar cuvântul are o eficacitate deplină numai când are acoperirea aurului care este viaţa celui ce-l rosteşte. Atunci e un cuvânt ce se rupe dintr-o fiinţă care a devenit rug al credinţei şi mută focul la auzitori. Despre viaţa Părintelui Arsenie nu e necesar să vorbim, căci asprimea ei e cunoscută şi nu vrem să-l supărăm lăudându-l.
Cuvântul său porneşte din neclintirea de stâncă a celui ce nu se târguieşte şi nu se clatină ca trestia bătută de vânt, ci e întreg aşa cum îi este vorba: curat, opus oricărei patimi şi oricărui gând de mândrie.
Programul Părintelui Arsenie? Prin ceea ce a făcut din sine şi prin ceea ce propovăduieşte, este o vie restaurare a celui mai autentic duh ortodox. La noi credeau mulţi că tradiţia răsăriteană, cu duhul ei de înfrânare, e prin definiţie ceva pasiv, lipsit de forţă. Cine vrea să vadă gâlgâitul vieţii celei mai cuceritoare şi forţa cea mai copleşitoare, n-are decât să meargă la Sâmbăta de Sus.
Predica de la Sâmbăta de Sus are ca obiect principal combaterea păcatului prin trezirea gândului la prezenţa vie a lui Hristos. De aceea treapta în care culminează pregătirea pelerinului este mărturisirea. Te minunează acuta sensibilitate faţă de povara insuportabilă a păcatului ce se trezeşte în oameni la Sâmbăta.
Părintele Arsenie arată cât de mult se poate înflăcăra prin trăire tot tezaurul dogmaticei şi al disciplinei răsăritene. Hristos lucrează numai prin Sfintele Taine şi în Biserică. Fiecare credincios e obligat să rămână între semenii săi, rugându-se pentru ei, crezând pentru ei, fiind răspunzător pentru ei. Orice individualism sau mândrie dornică de afişaj, de nuanţă sectară este lovit în cap. Smerenia şi puritatea vieţii sunt condiţiile sau mai bine zis condiţia neapărată a mântuirii.
Ne este imposibil să redăm măcar schematic toate laturile propovăduirii de la Sâmbăta de Sus.
Ţinem doar să mai accentuăm importanţa naţională pe care o are lucrarea de acolo. Peste neamul nostru s-a abătut ca un adevărat flagel obişnuinţa avorturilor. Nimic nu poate zăgăzui revărsarea lui. Statul ca entitate impersonală îl combate. Dar organele personale ale lui îl practică şi îl promovează. Numai o zguduire religioasă a conştiinţelor poate ajuta aici. Părintele Arsenie a identificat aici o mare racilă şi a pus fierul roşu pe ea. Se cunosc deja numeroase cazuri de familii care, trezite la conştiinţa acestui păcat, s-au recules cu hotărâre. E de aşteptat ca această trezire să treacă de la om la om şi să putem înregistra nu peste mult efecte remarcabile.
În orice caz mişcarea de înnoire, de radicalizare a vieţii creştine în sensul restaurării ei sănătoase, chiar de va fi reprezentată numai prin elemente puţine în satele noastre, va exercita o influenţă binefăcătoare asupra unor cercuri cât se poate de largi.“
Atras de mişcarea de la Sâmbăta, Petru Boldor (colegul de bancă de la Liceul din Brad) petrecea aici trei săptămâni, când l-a auzit pe Părintele Stăniloae afirmând cu admiraţie: „Părintele Arsenie e un fenomen unic în istoria monahismului românesc“.
Prin urmare, reţinem „importanţa naţională“ pe care o avea lucrarea de acolo şi faptul, pe care trebuie să-l recunoaştem şi noi astăzi, că „Ne este imposibil să redăm măcar schematic toate laturile propovăduirii de la Sâmbăta de Sus“ (Părintele Dumitru Stăniloae).
În anii aceia de profundă efervescenţă spirituală, de trăire în duhul Sfinţilor Părinţi, în lăcaşul de închinăciune de la Sâmbăta de Sus, Părintele zideşte în sufletul miilor de oameni care caută aici răspuns la marile întrebări existenţiale. Într-o scrisoare trimisă fostului său coleg de bancă de la liceul din Brad (Petru Boldor), Părintele Arsenie se destăinuie: „M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: Transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi“.

MĂNĂSTIREA SÂMBĂTA, O ALTĂ „FILOCALIE“
„Spaţiul din jurul bisericii era o veritabilă lucrare de artă, cu mici izvoraşe, podeţe ca într-o lume de basm, mici bazine de apă cristalină de munte, lăsând să se întrevadă reflexe diamantine de roci alese ca pietre semipreţioase, totul înconjurat de boschete înflorite şi pajişti ireale prin frăgezimea lor.“
Părintele Arsenie nu se străduia numai cu cuvântul rostit să împodobească sufletele credincioşilor cu virtuţi şi să-i facă pe aceştia sensibili la armonie şi frumos, ci şi împrejurimile mănăstirii, pe care dânsul, ca un artist, le-a aranjat şi îngrijit în aşa fel încât totul să arate ca un colţişor de rai (fotografiile din acea vreme sunt foarte grăitoare în acest sens), mărturiseau în chip tăcut despre misiunea doxologică şi iconografică a omului, prin aceasta Părintele arătând că îndemnul „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este“ înseamnă şi: „Fiţi frumoşi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri este frumos“.

LEGĂTURA PĂRINTELUI ARSENIE CU REZISTENŢA ANTICOMUNISTĂ DIN MUNŢI
Între rezistenţa anticomunistă care exista în Munţii Făgăraşului şi Părintele Arsenie Boca, în acea perioadă duhovnic la Sâmbăta, s-a spus şi se mai spune că a fost o legătură, şi anume că Părintele i-a ajutat „direct“ pe luptătorii din munţi, „moral şi material“. Aşa mărturisesc supravieţuitorii rezistenţei anticomuniste, care, în 1995, au ridicat în faţa Mănăstirii Sâmbăta o cruce-monument „în memoria celor ce s-au jertfit în luptele cu comunismul ateu“ şi pe care monument, la „loc de cinste“, au trecut numele Părintelui Arsenie Boca, din următoarele motive: „În calitate de stareţ al Mănăstirii Brâncoveanu, a ţinut ca nimeni altul flacăra credinţei, împotriva comunismului ateu, aducând lumea lângă altarele lui Hristos. Am evaluat această rezistenţă ca fiind mai importantă decât lupta politică sau armată anticomunistă; Părintele Arsenie Boca i-a ajutat direct pe luptătorii din Rezistenţa făgărăşeană, în anii 1945-1948, moral şi material; Cu sprijinul său s-au ţinut aici, în anul 1947, consfătuirile ce au dus la o unitate de luptă a tuturor forţelor anticomuniste din ţară; Pentru atitudinea sa anticomunistă, Părintele Arsenie a fost alungat, arestat în mai 1948, torturat de Securitate şi condamnat la închisoare şi Canal, peste tot fiind un exemplu de demnitate şi un sprijin pentru fraţii săi de suferinţă. A fost ţinut apoi cât mai departe de Sâmbăta, până la moarte, umilit şi izolat, dar permanent căutat de năpăstuiţii din regiune, cărora le dădea sfaturi şi îmbărbătare. Pentru toate acestea am socotit că Părintele Arsenie Boca a fost omul cu cel mai mare aport în lupta
anticomunistă. Şi, ca un semn de înaltă preţuire, i-am trecut numele pe crucea ridicată la mănăstirea unde a fost atâţia ani stareţ. Fie-i pomenirea neîntinată!“.
Despre legătura Părintelui Arsenie cu rezistenţa din munţi, în afară de supravieţuitorii rezistenţei anticomuniste făgărăşene sau de alţi foşti deţinuţi politici ne vorbeşte chiar Mitropolitul Ardealului, Î.P.S. Părinte Antonie Plămădeală.
„De rezistenţa din munţi se vorbea şi în ziare, deci nu era un lucru de care să nu se ştie. Se ştia că există grupuri de ofiţeri, se ştia de grupul din părţile Timişoarei, de grupul din Carpaţii Meridionali. Eu ştiam chiar mai mult decât atât. Am avut relaţii cu Părintele Arsenie Boca, la acea vreme stareţ la Mănăstirea Brâncoveanu, care era mentor spiritual al întregii Transilvanii şi chiar dincolo de hotarele munţilor. Veneam şi-mi petreceam vacanţele aici. (…)
Student la Bucureşti fiind am auzit de mişcarea de la Sâmbăta, dar nu numai eu, ci mulţi alţii. Cu banii pe care am putut să-i economisim din bursă, am venit într-o primă vacanţă la Sâmbăta. (…) După ce am făcut o primă vacanţă aici, după ce am avut o primă discuţie cu Părintele Arsenie aici, el a pus cumva ochii pe mine. Deşi aici veneau studenţi de la Cluj şi din alte părţi, eu am devenit preferatul lui. (…)
În felul ăsta, el a căpătat în mine o încredere deosebită, atât de mare, încât ieşeam numai eu cu el uneori, la plimbare pe lac. O dată a avut îndrăzneală, dar şi-a mărturisit şi încrederea în mine, încredere pe care eu nu am călcat-o niciodată, că ne-am întâlnit acolo cu cei din munţi, cărora el le umplea sacii cu mâncare. Asta deja vă poate spune ceva!
Cel care a ridicat de curând troiţa aceasta din faţa Mănăstirii Brâncoveanu în memoria celor care au murit în rezistenţa din munţi ştie foarte bine aceste lucruri. Delegaţi de-ai lor, îmbrăcaţi în ciobani, veneau aici în mănăstire şi Părintele Arsenie le umplea desagele cu pâine, cu slănină şi cu de toate. La multe din acestea am fost şi eu martor. Nu se poate spune, cum a spus un anumit părinte, care a şters numele Părintelui Arsenie de pe această cruce, că înseamnă că l-am politizat pe Părintele Arsenie. Nu este adevărat! Eu ştiu lucrurile aşa cum s-au petrecut şi nu înseamnă că-l politizez pe Arsenie şi că îl scot din rândul sfinţilor aşa cum încearcă el să o facă… El apăra atunci o cauză sfântă, care era a libertăţii şi a credinţei şi îi ajuta pe cei din munţi, indiferent de ce culoare politică erau ei.
Deci, eu am fost martor cum Părintele Arsenie le transmitea şi le dădea traistele acestea pline cu alimente pentru cei din munţi. Eu am fost martor, de mai multe ori, la convorbirile Părintelui Arsenie cu Nicolae Pătraşcu, cel care a fost după Codreanu şi după Sima, conducătorii Mişcării Legionare din România, şi cel care a făcut pactul cu Teohari Georgescu în legătură cu încadrarea legionarilor în noua societate. Sigur, era un pact de formă, pe care nu l-au respectat şi pentru care Pătraşcu a fost după aceea arestat şi a şi murit în închisoare, dar eu am asistat la convorbirile lui Pătraşcu cu Părintele Arsenie Boca. Eu am asistat la convorbirile pe malul lacului ale Părintelui Arsenie cu cei paraşutaţi prin anii aceia din Germania, care venau să organizeze rezistenţa românească. Cred că printre ei era şi Vică Negulescu, cel care a scris, de curând, o carte şi nu spune că Părintele Arsenie era legionar cumva. Nu! El o făcea în numele credinţei creştine şi în numele datoriei lui îi ajuta pe cei persecutaţi.“
Cu toate acestea însă, „toţi cei ce au participat la acele cursuri de spiritualitate creştină din anii 1946-1948, care alcătuiesc Cărarea Împărăţiei, ştiu foarte bine că Părintele n-a îndrumat pe nimeni la rezistenţă şi nesupunere, ci tuturora le-au spus că n-au căderea şi puterea să împiedice ce trebuie să vină, îmbiindu-le trăirea cu toată sinceritatea a idealului creştin, sintetizat în Predica de pe Munte, pe care l-a mărturisit până în ultimele
ceasuri ale vieţii. Deci Dumnezeu este Cel care rânduieşte ce trebuie să vină asupra oamenilor, în funcţie de purtările lor, de ascultarea lor de Dumnezeu, şi de încreştinarea vieţii lor cea de toate zilele“.
Este foarte potrivit să menţionăm aici mărturia realistă a Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian şi să luăm aminte la ea:
„Părintele Arsenie spune undeva, într-o predică de-a lui, este undeva scris, că antisemitismul nu ţine de creştinism, că creştinul nu-i voie şi nu poate să fie antisemit. Pe monumentul de la Sâmbăta scrie: «Mamă ţară, ei pentru tine au murit». Şi este scris (era) numele Părintelui: «Ieromonah Arsenie Boca». Ori Părintele nu a murit pentru ţară. Părintele poate că o fi avut o legătură cu vreunul dintre ei, dar nu avea nici un rost. Adică partizanii, în momentul în care au ajuns în munţi, nu au mai putut face nimic pentru ţară, pentru binele ţării, cu credinţă religioasă. De ce? Pentru că ei, din momentul în care s-au retras în munţi, nu au mai făcut altceva decât să-şi păzească pielea. Au rezistat cât au rezistat, dar, se ştie, unii dintre ei au fost prinşi, iar alţii au murit în luptele cu Securitatea.“

CHILIA DIN MUNTE

chilie_arsenie_boca
„Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele trimisului care vesteşte pacea, a solului de veste bună, care dă de ştire mântuirea …“ (Isaia 52, 7).
Părintele Arsenie a avut mereu în vedere nevoinţele ascetice şi aceasta începând încă de timpuriu, de când era student, încât între colegi era considerat un „sfânt“.
„Dintr-o autentică dorinţă de trăire spirituală, fără îndoială şi cu multă sinceritate, a început să ducă o viaţă foarte ascetică. Pleca dimineaţa la pădure, având cu el o scândurică subţire pe care îngenunchea la rugăciune şi medita îndelung.“
Prin urmare Părintele Arsenie avea deja o pregătire ascetică când s-a aşezat la mănăstire. Şi atunci, dorinţa construirii unei chilii în inima muntelui şi dorinţa retragerii ne pare firească.
După constatările la faţa locului ale Părintelui Boldor, la izvorul văii Sâmbăta, pe o muchie de „cleanţ“, cu un povârniş aproape vertical, terasează stânca. În interiorul masivului, „scobeşte“ o deschizătură cu înălţimea 1.65-1.75 m şi lăţimea de 0.80 m, pe care o lărgeşte în interior, cu intenţia de a realiza o chilie în „inima“ muntelui. Ivindu-se fisuri în stâncă, construieşte o schelă suspendată în faţă, spre cursul văii, şi „atacă“ frontal muntele printr-o deschidere boltită de circa 2 m, înaintează cam 1 m, după care lucrarea se opreşte.
„Părintele Arsenie a fixat un loc socotit de retragere, care până la urmă nu a fost de retragere, nici pentru el şi nici pentru altcineva, pentru că e în apropiere o cabană turistică. Nu Părintele a săpat singur chilia, aşa cum se crede. Părintele a lucrat cu oameni. (Părintele dacă a vrut să facă o treabă găsea totdeauna priză la oameni. Oamenii veneau şi îl ajutau. Dacă găsea la râu o piatră mare care se potrivea undeva la mănăstire, imediat aranja cu cineva să aducă piatra cu un car cu bivoli.)
Chilia e un început, un hol din care urma să se desfacă o cameră în stânga. A renunţat pentru că a constatat că se infiltrează apă. Şi atunci, a renunţat şi din motivul acesta, a renunţat şi pentru că el a plecat, şi s-a renunţat şi pentru că erau partizani pe munte şi să nu se facă o legătură între Părintele şi partizani.“ (Arhimandritul Teofil Părăian)
(Nu ştim dacă Părintele Arsenie ar fi vrut să se retragă acolo cu totul sau numai în anumite perioade, însă suntem convinşi că dacă s-ar fi retras, nu o făcea de dragul senzaţionalului sau ca să se pregătească pentru vreo datorie oarecare, ci ar fi făcut-o cu convingerea, dragostea şi dorinţa pe care au avut-o şi alţi oameni cu viaţă îmbunătăţită care „au fugit de lume“ din dorinţa, care-i mistuia, de a rămâne singuri cu Dumnezeu.)
Dar, în cele din urmă, şi cu Părintele Arsenie s-a întâmplat ca şi cu alţi părinţi duhovniceşti: Dumnezeu a primit iubirea lor şi i-a trimis înapoi în lumea din care doreau să se retragă ca tămăduitori ai ei.
„Chiar dacă nu i-ar fi trimis înapoi, fuga lor ar fi fost la fel de creatoare şi ar fi avut o însemnătate uriaşă pentru societate; fiindcă monahul ajută lumea nu prin cele pe care le spune sau face, ci prin însăşi existenţa sa, prin stare de rugăciune neîncetată care se identifică cu sinea lor cea mai lăuntrică. Dacă Antonie cel Mare şi Sfântul Serafim de Sarov n-ar fi făcut nimic altceva decât să se roage în pustia în care se găseau, ar fi fost la fel de mari făcători de bine pentru semenii lor. Dar Dumnezeu i-a menit din veci să slujească celorlalţi într-un mod mai direct. Această slujire directă şi văzută era însă o consecinţă esenţială a slujirii nevăzute pe care o aduceau prin rugăciunea lor.“
Chilia Părintelui a rămas până astăzi un loc de pelerinaj unde credincioşii se roagă, pun o floare sau aprind o lumânare.

ULTIMUL MARE PRAZNIC SĂRBĂTORIT DE PĂRINTELE ARSENIE LA SÂMBĂTA
Acesta a fost de Izvorul Tămăduirii (7 mai) din anul 1948, şi, după spusele unui martor, a fost cel mai înălţător dintre toate praznicele la care participase până atunci la Sâmbăta. Mişcarea religioasă de aici avea deja anvergură naţională.
„Am fost şi în anul acesta în pelerinaj la Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus din jud. Făgăraş. Cu toate că sunt un vechi cercetător al mănăstirii, prăznuirea de acum m-a covârşit cu desăvârşire.
Timpul era nehotărât, pe alocuri plouase şi-n alte părţi se pregătea de ploaie. Vineri, în ziua praznicului, a început ploaia din zori la mănăstire, o ploaie măruntă şi deasă, stăruitoare. Cu toate că ploaia era binevenită pentru pământul însetat, fiind o binecuvântare de la Dumnezeu, ne săgeta totuşi inima, întrucât ea avea să împiedice pe credincioşii pelerini din satele vecine de a veni la praznic. Şi ploaia a ţinut până către ora 8. Atunci, ca prin minune, norii s-au risipit şi raze aurii de soare şi lumină au înveselit făptura gingaşă a mănăstirii.
Câteva sute de închinători veniseră din ajun, iar acum au început să curgă miile din toate părţile. Veneau cu căruţe pe drumul cel mare pietruit, şiruri, şiruri. Veneau apoi cete, cete, pe jos, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, fete şi copii. Tineretul din Drăguş, Vişti, Arpaşe, Sâmbete, Lisa şi alte sate, în hainele de sărbătoare, măiestrit cusute şi împodobite în cele mai felurite şi mai plăcute culori. Închinătorii cei mai îndepărtaţi au fost cei din părţile Braşovului, ale Branului, ale Târnavelor, cu excepţia unor oaspeţi distinşi şi studenţi de la Bucureşti.
Chemat la treapta arhieriei
Într-o cuvântare rostită (liber) la 5 iunie 1998 în aula Palatului Patriarhiei, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la întronizarea Patriarhului Justinian, Î.P.S. Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului Feleacului şi Clujului, îşi aduce aminte că Patriarhul Justinian se gândea să-l cheme pe Părintele Arsenie la treapta arhieriei.
„În această ordine de idei, surprinzătoare a fost aplecarea lui Justinian, fost preot de mir, nu numai pentru viaţa monahală, ci şi pentru marile curente duhovniceşti. Primul dintre acestea, ca amploare, a fost cel creat de Părintele Arsenie Boca, pe atunci în Mănăstirea Sâmbăta de Sus, a cărui puternică influenţă spirituală cuprinsese, practic, întreaga ţară. Ştiu cu siguranţă că Patriarhul se gândea să-l cheme la treapta arhieriei, dar, precum se cunoaşte, Arsenie a fost arestat, dus în lagăre de muncă forţată şi apoi, practic, obligat să rămână inactiv.“

STAREŢ ŞI DUHOVNIC LA PRISLOP

prislop1
„La 25 noiembrie 1948, mitropolitul de atunci al Ardealului, Dr. Nicolae Bălan (1929 1955), a adus personal la Prislop pe Ieromonahul Arsenie Boca, licenţiat în Teologie de la Sibiu şi absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, până atunci stareţ al reînviatei ctitorii brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus, care, cu două veacuri în urmă, avusese aceeaşi soartă ca şi Prislopul, fiind distrusă cu tunurile din ordinul generalului Bukow. Au fost de faţă noul vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, preotul Traian Belaşcu, cel care, cu câteva săptămâni în urmă, a condus acţiunea de revenire a preoţilor şi credincioşilor uniţi la sânul Bisericii strămoşeşti, arhidiaconul Ioan Circov de la catedrala mitropolitană din Sibiu şi preotul Traian Faur din Silvaşu de Sus. Mănăstirea era într-o stare jalnică, părăsită de ultimii trei vieţuitori uniţi – cu pereţii tuturor clădirilor plini de igrasie şi ameninţaţi cu dărâmarea, cu porţiuni mari din terenul aflat în preajma clădirilor duse de torentele pârâului Silvuţ, cu acoperişurile clădirilor mâncate de rugină, cu o gospodărie anexă foarte săracă şi neîngrijită.“
„Poate că a fost o soluţie pe vremea aceea, pentru că Părintele începuse să fie prigonit şi urmărit de Securitate. Dar a avut loc şi un eveniment care s-a numit atuncea «revenirea greco catolicilor în sânul Bisericii Ortodoxe». Şi Părintele Arsenie poate că trebuia să plece de la Sâmbăta, să nu mai fie în atenţia mulţimii şi în atenţia Securităţii. În urma acestui eveniment al «revenirii», Mănăstirea de la Prislop, care a fost de fapt iniţial ortodoxă, dar a devenit greco-catolică, a fost părăsită de călugării greco-catolici. Erau câţiva şi au plecat şi a rămas mănăstirea goală. Şi Mitropolitul Nicolae Bălan trebuia să se îngrijească de reactivarea Mănăstirii, mai ales că bunurile fostei Biserici Greco-catolice au trecut în patrimoniul Bisericii Ortodoxe. Şi Mitropolitul l-a dus pe Părintele Arsenie să organizeze Mănăstirea de la Prislop. Acesta este motivul ştiut al mutării.
Părintele Arsenie, după ce s-a aşezat acolo, a avut şi el motivele lui ca să nu se mai întoarcă la Sâmbăta. În 1954 a fost o rebeliune la noi la Mănăstire. Ceva de neînchipuit: călugări să se răzvrătească! S-au răzvrătit împotriva Mitropolitului Nicolae Bălan care a restaurat mănăstirea, care i-a făcut călugări, care i-a hirotonit. A fost un preot şi 4 monahi. Şi părintele acela care a fost conducătorul acestei rebeliuni a fost sancţionat de Mitropolit, la fel ca şi ceilalţi patru. Preotul a fost caterisit şi exclus din monahism şi ceilalţi au fost excluşi din monahism. Şi atunci, părintele acela, înainte de a fi depus din treaptă a zis: «Părintele Arsenie nu a fost bun – l-a dat afară. Părintele Mihail nu a fost bun – un părinte care s-a mutat la o altă mănăstire; Eu nu-s bun. Cine-i bun?!». Şi atunci, un părinte de la Sibiu, Părintele Ieronim Grovu, care a fost conducătorul lucrărilor de restaurare de la Mănăstirea de la Sâmbăta, fiind el pe atunci consilier la Mitropolie la secţia economică, avea nişte scrisori. A scos din arhiva Mitropoliei nişte scrisori ale Părintelui Arsenie adresate Mitropolitului, scrise de la Prislop, şi nişte scrisori adresate Părintelui Ieronim Grovu – pe acestea le avea acasă, nu erau în arhiva Mitropoliei – şi astea le-a adus la Mănăstire şi le-a predat Părintelui Serafim să le citească obştii şi să se ştie de ce Părintele Arsenie nu a mai venit la Mănăstire, respectiv să se ştie că Mitropolitul l-a chemat pe Părintele Arsenie înapoi la Sâmbăta. Între timp ce s-a întâmplat: Mănăstirea Prislop a ajuns în Eparhia Aradului, deci Mitropolitul l-a chemat pe Părintele Arsenie, nemaifiind în Eparhia lui, l-a chemat la Sâmbăta. «Părinte Arsenie, hai la Sâmbăta, că eşti din eparhia mea, nu rămâne la Arad.» Şi Părintele Arsenie l-a rugat pe Mitropolit să îl lase în continuare la Prislop ca să consolideze relaţia între ortodocşi şi foştii greco-catolici şi Părintelui Grovu i-a scris, rugându-l să intervină la Mitropolit să îl lase la Prislop. Şi cu acest prilej Părintele Arsenie i-a scris Părintelui Grovu că «Oamenii sunt tot oameni». Adică cât s-a străduit el să realizeze ceva pentru ei (pentru cei de la Sâmbăta), însă oamenii au rămas tot oameni, nu i-a schimbat cu nimic. Asta era amărăciunea Părintelui.“ (Arhimandritul Teofil Părăian)
Dar şi aici, cum vom vedea, Părintele a fost căutat de Securitate. Mutarea, aşa cum s-ar putea crede, nu a fost şi nici nu putea fi o rezolvare a acestei probleme.
Deci, Părintele Arsenie, îndrumat de Mitrolopitul Nicolae Bălan, a plecat la Mănăstirea Prislop unde a fost numit stareţ apoi duhovnic, loc unde îşi va pune iarăşi pecetea de ziditor de suflete şi ziditor de aşezăminte. Este cunoscut faptul că Părintele Arsenie a lucrat constant la Prislop, prin implicarea personală în restaurarea mănăstirii şi în toate celelalte munci de aici: tencuiala pentru pregătirea frescei, ridicarea schelei pentru pictura cu care dorea chiar dânsul să împodobească biserica, icoanele de pe tâmpla altarului, sculptarea iconostaselor şi a stranelor – în general lucrarea întregului mobilier liturgic, restaurarea bisericii şi a clădirilor anexe, la care a adăugat altele noi, amenajarea şi decorarea întregii curţi, un adevărat parc natural (ce ne aduce aminte de cel de la Sâmbăta), străjuit de o clopotniţă pe stâncă, gândită şi zidită tot de Părintele Arsenie.
Primul hram la Prislop a fost în data de 8 mai 1949, de pomenirea Sfântului Ioan Evanghelistul şi a constituit „prima mare bucurie ortodoxă a mănăstirii, după două veacuri de năpăstuiri“.
La 14 septembrie 1949, ziua Înălţării Sfintei Cruci, Vlădica Andrei a săvârşit, în curtea mănăstirii, prima liturghie arhierească ortodoxă. Cu acest prilej, Părintele stareţ Arsenie a fost hirotesit protosinghel. În cadrul aceleiaşi slujbe au fost tunşi în monahism: Stelian Manolache, cu numele de Dometie, şi Leonida Plămădeală, care a primit numele de Antonie.
Activitatea Părintelui Arsenie ca stareţ se încheie în 1950, pentru că între timp Prislopul devenise mănăstire de maici cu viaţă de obşte. În aprilie 1950, la decizia episcopului Andrei, au rămas primele 6 surori, care au fost închinoviate aici în luna mai 1950, punând începutul vieţii de obşte. Dintre acestea, sora Julieta Constantinescu, licenţiată în Teologie şi cu diplomă de absolvire a Facultăţii de Filozofie din Bucureşti, a fost tunsă în monahism la 6 august, de praznicul Schimbării la Faţă, primind numele de Zamfira, în amintirea celei de a doua ctitoră a mănăstirii. În 1951 Monahia Zamfira a fost numită stareţă a mănăstirii. Părintele Protosinghel Arsenie Boca a rămas în continuare la Prislop ca preot-duhovnic, ajutat pentru o vreme şi de Ieromonahul Dometie Manolache. Deci mănăstirea devenise între timp de maici, iar stareţa lor era acuma Monahia Zamfira Constantinescu.
Aşa cum am amintit puţin mai sus, Părintele Arsenie a fost în continuare urmărit de Securitate. Oamenii autorităţii de stat îl „ridică“ pe Părintele Arsenie pentru anchetă în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 1951. Într-o scrisoare din 26.01.1951, Părintele Dometie scria către Episcopia Ortodoxă Română a Aradului:
„…la ora 5 dimineaţa, părintele Arsenie Boca, stareţul astei mănăstiri, a fost ridicat de un grup de 10 oameni din partea autorităţii. Nu ni s-a prezentat nici un ordin. Procedeul a fost brutal. Au intrat în chiliile surorilor, vorbind necuviincios. Toate acestea, fără nici o motivare.“
Într-o altă scrisoare, scrisă tot în data de 26.01.1951, Părintele Dometie împreună cu maicile Prislopului solicită sprijinul ierarhului Aradului, pentru stareţul lor. Aşa cum am zis, Părintele Arsenie s-a întors la Prislop după un an, adică în 1952, de Buna Vestire. Ajuns acasă, îi scrie episcopului Andrei al Aradului următoarele:
„De Buna Vestire, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns acasă, la Prislop: sănătos, mult folosit şi tot atâta de senin.
Bucuria n-are multe vorbe, de aceea, dimpreună cu obştea, V-o împărtăşim aşa cum e: cu recunoştinţă şi smerită metanie, pentru că faceţi parte, în toate privinţele, din motivele ei.
Am aflat că după Paşti veniţi la noi. Vă aşteptăm, aşa cum vechii creştini îşi aşteptau Părinţii. Dar, pe lângă motivul străvechi, mai e şi unul local, mai nou: îndeplinirea ultimelor forme în conducerea obştei de aci, – ceea ce-mi va asigura şi mie răgazul preocupării şi de ceilalţi talanţi ce i am, cu care încă n-am lucrat nimic pentru Iisus.
Al Prea Sfinţiei Voastre fiu duhovnicesc, Arsenie. Prislop, 3.04.1952.“
Se ştie că în această perioadă Părintele Arsenie a fost dus la Canal unde a stat 9 luni de zile. În cartea Viforniţa cea mare a lui Dimitrie Bejan aflăm că Părintele Arsenie a fost dus, înainte de a fi la Canal, şi la Ocnele Mari. Nu spune însă în ce an.
Părintele Arsenie a rămas duhovnic al Mănăstirii Prislop până în 1959.
După anul redeschiderii Mănăstirii Prislop, adică 1976 şi pe parcursul a mai mult de două decenii, toate lucrările efectuate au respectat planurile Părintelui Arsenie, viaţa însăşi a mănăstirii fiind tributară rânduielilor pe care obştea încropită în 1949 şi transformată în mănăstire de maici în luna aprilie 1950, le-a respectat cu sfinţenie.

PRIBEGIA ÎN BUCUREŞTI
După ce a fost alungat de la Prislop, Părintele Arsenie şi-a început pribegia în Bucureşti. A fost angajat la Biserica Sfântul Elefterie ca pictor secund pe lângă pictorul Vasile Rudeanu, iar în 1961 a fost angajat la Atelierul de pictură al Patriarhiei de la Schitul Maicilor cu încadrarea de muncitor pictor.
Este foarte important să amintim aici că „Părintele Arsenie nu a voit să încalce decizia unui ierarh, în semn de adevărată ascultare călugărească, nemaislujind, ci doar participând la slujbe, ca şi cântăreţ de strană, rămânând încă duhovnic, fără a spovedi, ci doar în înţelesul de îndrumător spiritual, pentru generaţii de preoţi şi credincioşi, care i-au păstrat şi îi poartă o recunoştinţă aleasă“.

PICTAREA BISERICII DIN DRĂGĂNESCU

Biserica Draganescu
Ieşind la pensie, o pensie minoră, în 1968 a început pictura bisericii parohiale din Drăgănescu, de lângă Bucureşti, la care a lucrat vreme de 15 ani. Părintele Arsenie a pictat-o de două ori, aceasta pentru că, pe alocuri, din pricina lumânărilor, pictura s-a „pangarit“ (afumat), după expresia Sfinţiei Sale. (La anumite compoziţii se observă cu uşurinţă cele două straturi picturale.) Aici, cum chiar dânsul spunea, a fost căutat de o „adevărată avalanşă de oameni“.
Pictura de la Drăgănescu nu este una obişnuită, în înţelesul că Părintele Arsenie nu s-a limitat strict la programul iconografic clasic.
Încercând să actualizeze mesajul Evangheliei, Părintele a introdus în pictura de aici, pe lângă scenele clasice, deja consacrate, şi compoziţii de-a dreptul şocante care au un rol vădit catehetic şi care se adresează oamenilor zilelor noastre.
Dacă i s-a interzis să predice, o face acum într-alt chip, cu ajutorul penelului şi al culorilor. Oamenii care-l căutau aveau ce învăţa doar din lectura picturii, care le grăia direct, fără ocolişuri şi pe înţelesul tuturor, „ca să nu mai orbecăiască şi ei în noaptea neştiinţei şi a lipsei de sfat, de unde vin toate relele care chinuiesc pe oameni, întunecă vremile şi prea adesea cruntă pământul“.

biserica-draganescu-dxn-(6)
„Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus. E o pictură nouă ca şi predica de atunci.“
Ca „predica“ de acum să fie cât mai convingătoare, Părintele, cu splendida-i caligrafie, aşterne pe ziduri, lângă scenele reprezentate, numeroase sentinţe scurte, lămuritoare, care reprezintă o sinteză a gândirii Sfinţiei Sale. Ele nu sunt simple vorbe de spirit, ci mai degrabă sunt aşchiile ţâşnite din coerenţa şi vigoarea unui trunchi cu rădăcini adânci.
Ar mai fi foarte multe de spus şi în ceea ce priveşte felul în care Părintele Arsenie a gândit programul iconografic în ansamblul lui, adică dispunerea fiecărei compoziţii în parte, însă nu acesta este scopul lucrării de faţă. Totuşi, nu se poate trece cu vederea o amplă compoziţie pe care Părintele a zugrăvit-o pe absida altarului. Ea ne prezintă momente „Din viaţa şi patimile Cuviosului Ştefan cel Nou, pe vremea Împăratului iconoclast Constantin Copronimul, care a tiranisit biserica între anii 741-775; Iar cuviosul primind mucenicia la 53 de ani ai vârstei sale în 28 ale idelor lui noemvrie, cu vina de pe urmă: «Ştefan mi-a făcut temniţa mănăstire!»“.
Este ştiut faptul că în nici o altă biserică nu este zugrăvită pe absida altarului mucenicia acestui Cuvios, care oricum este destul de rar reprezentată. Deci pictarea ei aici este firesc să ridice semne de întrebare, mai ales că ocupă un loc important în absidă, atât în ceea ce priveşte dimensiunea ei, cât şi în ceea ce priveşte spaţiul pe care se desfăşoară, şi anume cel din dreptul ochilor. Prin urmare, este limpede că Părintele Arsenie nu a pus întâmplător această compoziţie aici.
Nu aş vrea să fiu înţeles greşit şi să se creadă că, în cele ce urmează, doresc să accentuez doar latura profetică a personalităţii Părintelui Arsenie, însă, căutând un răspuns la semnificaţia amplasării compoziţiei cu pricina în acel loc însemnat, nu pot să nu observ asemănările dintre cele două vieţi – a Cuviosului Ştefan cel Nou şi a Părintelui Arsenie – şi mai ales faptul că amândoi s-au săvârşit din viaţă în 28 ale lunii lui noiembrie!

AŞEZĂMÂNTUL DE LA SINAIA
După izgonirea forţată din mănăstire în anul 1959, obştea s-a reorganizat într-un Aşezământ mănăstiresc în oraşul Sinaia, care acum este metocul Mănăstirii Prislop. În acest aşezământ Părintele Arsenie şi-a avut chilia şi atelierul de pictură din anul 1969 până în anul 1989, când s-a săvârşit din viaţă. Aici şi-a lăsat într-o rânduială desăvârşită şi predici şi meditaţii şi desene, dar şi ultima dorinţă de a nu-i fi date publicităţii.

PLECAREA LA CELE VEŞNICE
Părintele Arsenie a murit la Sinaia, în 28 noiembrie 1989, acolo şi -a dat sfârşitul.
„Se fac fel de fel de vorbe, fel de fel de aprecieri de către oameni necompetenţi, de către oameni care nu ştiu realitatea şi care vreau să îl pună pe Părintele în atenţia altora. Că a vorbit cu Ceauşescu, că i-a spus lui Ceauşescu că va muri, şi nu ştiu ce … Nu-i adevărat! Sunt nişte lucruri care nu s-au întâmplat şi pe care le inventează oamenii şi pe care le citesc credincioşii şi necredincioşii, după care trag nişte concluzii care nu sunt adevărate. A suferit, a avut ceva cu rinichii şi din aceasta i s-a tras şi sfârşitul. Apoi, la 79 de ani, nu se mai pune problema din ce pricină ai murit. Mori, că moare lumea la 79 de ani şi mai devreme. Deci Părintele Arsenie s-a sfârşit în Sinaia, la ora 9 şi ceva seara, în 28 noiembrie 1989.“
Prohodit de o mulţime impresionantă de credincioşi, Părintele Arsenie a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Prislop, în ziua de 4 decembrie 1989.

picture-132
„Mormântul Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Prislop, duhul Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Sâmbăta-Brâncoveanu, ctitoria Sfinţiei Sale de la Sinaia, pictura Sfinţiei Sale de la biserica din Drăgănescu, vor vorbi şi vorbesc chiar pentru foarte multă vreme, dacă nu cumva pentru totdeauna, despre trăirea în Hristos, credinţa în Hristos, dragostea faţă de Hristos, despre adevărul Bisericii Ortodoxe, mormântul Sfinţiei Sale şi crucea de la mormânt fiind dintre cele mai cunoscute şi importante în acelaşi timp şi discrete locuri de pelerinaj, unde vin creştini din toată ţara şi chiar şi din alte părţi. Vin, se roagă, aprind o lumânare, se închină şi cer mijlocirea prin rugăciunea de foc a Părintelui Arsenie pentru ei, pentru familie, pentru ţară, pentru lume, pentru Biserică, pentru noi toţi.“
La parastasul de 12 ani, P.S. Părinte Daniil Partoşanul, în predica rostită cu acest prilej, tâlcuind duhovniceşte viaţa şi lucrarea Părintelui Arsenie Boca, a spus printre altele:
„Am meditat şi m-am gândit: Oare ce semnificaţie, printre multe altele, a avut pentru veacul nostru, pentru timpul nostru, pentru vremea noastră şi personalitatea şi activitatea şi lucrarea duhovnicească şi cea scrisă şi cea reprezentată estetic sau artistic, iconografic a Părintelui nostru Arsenie? Şi am găsit o asemănare, am găsit o comparaţie, cu ceea ce s-a petrecut în Babilon pe vremea Împăratului Belşaţar, când la ospăţul idolatru şi păgânesc al acestuia, Dumnezeu trimite o mâna care scrie pe tencuiala peretelui din interiorul palatului nişte cuvinte. Împăratul s-a cutremurat. N-a ştiut ce semnificaţie au aceste cuvinte şi nici altcineva din anturajul său, dar, proorocul Daniel, chemat de Împărăteasă, a venit şi a tâlcuit cuvintele: „Mene, mene, techel ufarsin“ – „Număraţi, număraţi, cântăriţi şi împărţiţi“.
Aşa mi se pare că a făcut şi Prea Cuviosul Părintele nostru Arsenie, în veacul acesta, în Biserica noastră, în ţara noastră, în poporul nostru, în familiile noastre, în sufletele noastre: ne-a descifrat, ne a tâlcuit, ne-a tălmăcit mesajul lui Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu, harul şi darul lui Dumnezeu, ne-a citit chiar şi ne-a descifrat parte din semnele timpului pe care noi le trăim şi cu care suntem martori şi contemporani, pentru ca astăzi să ne trăim viaţa noastră creştineşte, în duh curat ortodox, în fidelitate şi credincioşie faţă de Biserica noastră Ortodoxă, cea una singură, sobornicească şi apostolească. De aceea suntem noi astăzi aici, ca şi femeia din Şunem pe Muntele Carmel, nu din curiozitate, nu din alte gânduri, ci din necesitate sufletească şi spirituală, pentru că, repet, avem nevoie, ca şi Sfântul Elisei, de pietrele Carmelului, avem nevoie de focul Carmelului, avem nevoie de urmele paşilor Sfântului Ilie pe Carmel, avem nevoie de duhul şi puterea şi rugăciunea şi mijlocirea şi binecuvântarea Prea Cuviosului Părintelui nostru Arsenie Ieromonahul.“

vinieta

Autobiografia Părintelui Arsenie Boca

10406937_1505555299710097_4358827188167055452_n

Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vaţa de Sus, jud. Hunedoara. Şcoala primară şi liceul în orăşelul Brad, acelaşi judeţ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Aşa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele raţiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.”

La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie şi foarte bun pedagog cu fiul său. Ştiu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi şi n-am uitat până acum, şi de multe ori mi-a folosit în viaţă.

În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul şi muzica. Terminând liceul şi luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre ştiinţele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviaţie la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinaţia contemplativă, sau speculativă şi în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.

collage_e3dae8e1336334db631ff74565abec08

În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram şi bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor şi nici nu mă înduram, întrucât era divorţată de tata iar eu eram dat tatii prin sentinţa de divorţ, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la şcoală. În timpul teologiei mi se lămurea frumuseţea chipului vieţuirii călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Aşa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoştinţă cu fete. Ceea ce n-am reuşit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie şi fetelor să studieze teologia, şi m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoştinţe în oraş am izbutit să n-am. Asta am reuşit toată vremea teologiei, deşi făceam parte şi din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, şi care era mixtă. Aveam problema voinţei în stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărţile asupra actelor reflexe, şi asupra instinctelor, că anume sunt independente de voinţă şi controlul conştiinţei. Experienţa mea personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţei şi a conştiinţei se poate întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.

Toate acestea mă interesau să le aflu şi să le probez în vederea călugăriei. Mă abţineam de la „voia în oraş”, ci stam în curtea şcolii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieşeam în oraş decât dacă trebuia în interesul şcolii, a vreunui profesor, sau însoţiţi de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat şi n-am învăţat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – şi mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac aşa ceva.

De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s-a desăvârşit interior.

Teza de licenţă în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârşire interioară a omului, şi purta titlul: „Încercări asupra vieţii duhovniceşti”. Terminam teologia prin 1933.

În vacanţă mă ocupam cu pictura.

Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Şirato, Costin Petrescu şi Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor şi grevelor studenţeşti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea şi cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-şi ţină cursul. Abia aci m-am lovit de mişcările politice studenţeşti, care mi-au produs o impresie neplăcută. În mişcări studenţeşti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universităţii, ci ca o şcoală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studenţii ce să se poată înscrie în centrul studenţesc Bucureşti. Am fost complet în afară de orice mişcare studenţească sau înscriere în vreo mişcare politică.

Vremea în Bucureşti

Am petrecut-o nelipsind de la şcoală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanţie pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau şi studenţi legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.)

Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Aşa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie.

În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviţei”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviţei. Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot.

Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Iţhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viaţă.

Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.

Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliţiei din Sibiu.

Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi încuviinţările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară prin meşteşugul călugăriei.

M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată.

De la data aceasta, până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.

În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie.

Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri.

Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi).

Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii.

Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.

De alte gânduri şi rosturi sunt străin.

Ieromonahul Arsenie.R. Vâlcii. 17 iulie 1945

Numit Sfântul de catre colegii sai de la Academia Teologica din Sibiu, considerat ctitor al Filocaliei românesti de catre parintele profesor Dumitru Staniloaie, care îl aprecia ca un fenomen unic al monahismului românesc, cautat si urmat de mii de mireni doritori a se împartasi din izvorul nesecat si senin al spiritualitatii sale, dar si pentru legendarele sale haruri de prooroc si tamaduitor, veritabil pictor de suflete dar si sensibil pictor de biserici, om de cultura si filosof al stiintelor si religiei, preotul Arsenie Boca, a fost asemenea sfântului Vasile, asa cum chiar el îl înfatiseaza în lucrarea sa de capatâi Cararea împaratiei: ucenic umblând linistit pe marea înfuriata, stâlp nemiscat de talazuri, om între oameni întarindu-si semenii în linistea cea mai presus de fire, neclintit în credinta ca tot Dumnezeu este la cârma lumii. O personalitate unica, ce atragea ca un magnet mii de oameni, din toate categoriile sociale, dar si permanenta suspiciune a autoritatilor vremii care nu puteau întelege de unde vine acea forta exceptionala de a-i face pe oameni sa se adune în jurul sau.

Cristina David

vinieta

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca – STUDENTUL ASCET

“Sa fii in lume, dar totdeauna mai presus de lume. Nu ingusta rostul vietii numai la idealuri pamantesti! Implineste-le si pe acelea, dar totdeauna fii mai presus de ele!” – cuvinte imperativ, care rezuma un indrumar de viata, rostite de Parintele Arsenie, in 1949, la Prislop.

Pentru orice tanar care vrea sa se specializeze intr-o anumita profesie prin studii universitare, hotararea pe care o ia dupa absolvirea liceului este adesea decisiva pentru intreaga sa viata. In luna iunie a anului 1929, Zian Boca isi incheia studiile la Liceul National “Avram Iancu” din Brad, ca sef de promotie. Dintre cei 30 de absolventi din acel an ai liceului bradean, nu mai putin de 11 vor deveni preoti. Cinci vor deveni juristi. Intalnim si doi functionari, un medic, un subinginer, un profesor. Este pilduitor pentru nivelul scolii unde a invatat Parintele Arsenie, in perioada 1921-1929. Din autobiografia scrisa la Ramnicu-Valcea, in 1945, cu ocazia primei sale arestari, aflam urmatoarele:
“Terminand liceul si luand bacalaureatul la prima prezentare, inclinam spre stiintele pozitive. Daca aveam avere sau garantau tutorii pentru mine, intram la aviatie, la Cotroceni – ceea ce n-a fost, impiedicandu-ma saracia. Drept aceea, a biruit inclinatia contemplativa, sau speculativa, si in 1929, m-am inscris la Academia Teologica din Sibiu”.

Prin foc si prin apa

Ca unul care in cursul studiilor medii se remarcase la matematica, fizica si desen, cu vointa si disciplina care il caracterizau inca din adolescenta, Zian Boca ar fi ajuns cu siguranta un pilot de elita sau un inginer de mare clasa. Cu zestrea sa intelectuala si spirituala, ar fi excelat in orice domeniu. Peste ani, la Draganescu, unde a pictat biserica acestui sat vlascean, Parintele Arsenie ii va spune Preasfintitului Daniil Stoenescu, Episcopul Daciei Felix, pe atunci, student la “Teologia” din Sibiu: “Daca Dumnezeu are un plan cu mine, trec prin foc si prin apa”. Astazi, avand perspectiva devenirii sale, putem spune despre acel moment de cumpana, cand a optat pentru Academia Teologica “Andreiana” din Sibiu, ca Dumnezeu avea pentru tanarul Zian Boca o misiune mult mai mare, pe masura talantilor cu care il dotase.

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca - STUDENTUL ASCETCuloar in internatul unde a stat si parintele Boca

Cine vor fi fost tutorii, nu indeajuns de avuti, pentru a-i garanta financiar studiile superioare la Bucuresti? Dupa decesul lui Iosif Boca, tatal Parintelui Arsenie, in 1926, Vasile Crucin l-a luat pe Zian in custodie. Invatator la Buteni, localitate situata pe drumul ce leaga oraselul Brad de Arad, mai mare cu noua ani decat Zian Boca, Vasile Crucin este varul sau primar si, totodata, fiul lui Vasile Crucin, pantofar din Brad, si al Anei Boca, sora lui Iosif Boca. In casa varului sau, situata in spatele scolii, Zian va avea camera sa, pe tot parcursul cursurilor universitare. Aici isi petrece vacantele, ocupandu-se mai ales cu desenul si pictura. Asadar, tutorii la care se refera Parintele Arsenie in autobiografia din 1945 sunt, dupa toate probabilitatile, Vasile Crucin si sotia acestuia, Maria.
Academia Teologica “Andreiana” din Sibiu – azi Facultatea de Teologie “Andrei Saguna” din cadrul Universitatii “Lucian Blaga” – este cea mai veche scoala romaneasca de teologie ortodoxa, infiintata inca din 1786, sub conducerea lui Dimitrie Eustatievici, si reorganizata in 1811 sub indrumarea lui Gheorghe Lazar, cu o perioada de inflorire dupa 1848, in timpul pastoririi Mitropolitului Andrei Saguna. Dupa Marea Unire din 1918, multe familii de romani transilvaneni au facut eforturi mari pentru a-si trimite copiii la studii superioare. Pe tinerii cu posibilitati financiare reduse, dornici sa studieze “Teologia”, Mitropolia Ardealului ii sustinea prin acordarea de burse si ajutoare.

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca - STUDENTUL ASCETFatada Facultatii de Teologie din Sibiu

“In cursul teologiei, mi-am vandut casa parinteasca, spre a-mi putea continua studiile”, mentioneaza Parintele Arsenie, in autobiografia sa. “Eram si bursier. Mamei nu i-am cerut nici un ajutor si nici nu ma induram, intrucat era divortata de tata, iar eu eram dat tatii, prin sentinta de divort, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur ca ma va da la scoala”. Un document existent in arhiva Primariei comunei Vata de Jos, de care apartine satul natal al Parintelui, Vata de Sus, atesta ca salasul si casa de pe dealul Bujoara, mostenite de la bunicii materni, Gligor Popa si Pascuta Maris, au fost vandute in anul 1931. Mama Parintelui, Crestina, s-a recasatorit cu Nicolae Darau, in satul Halmagiu, tot din Tara Zarandului.

Nevointa si cunoastere

Preotul Teodor Bodogae, trecut la cele vesnice in 1994, ani buni profesor de istorie bisericeasca universala la Facultatea de Teologie din Sibiu, intr-un articol intitulat “In amintirea Parintelui Arsenie Boca”, publicat in 1990 in revista teologica “Telegraful roman”, ne ofera informatii despre studentul Zian Boca, pe care l-a avut coleg de banca timp de patru ani:
“Poate faptul ca nu s-a prea bucurat in tinerete de caldura unei vieti familiale explica firea sa putin sociabila, retrasa, introvertita. Vacantele le petrecea adeseori la o rudenie a sa. Ne-a impresionat taria de vointa cu care rabda frigul, fiind imbracat adeseori in imbracaminte redusa. Tot astfel, abtinerea de la bucate mai grele, renuntand regulat la portia de carne din Institut.

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca - STUDENTUL ASCETSibiu in anii ’30

Nu l-a pasionat prea mult studiul limbilor straine. Cunostea, totusi, foarte bine limba franceza si citea cu aviditate studii de psihologie, de caracteriologie, de grafologie, cautand sa se adanceasca in descifrarea tainitelor sufletului. A iubit de mic desenul, sculptura si mai ales pictura. Imi amintesc si acum de usurinta cu care interpreta la flaut compozitii destul de pretentioase. Toate acestea erau tot atatea dovezi care ne ajutau sa intrevedem in el pe pictorul si pe duhovnicul de mai tarziu, care cauta sa redea, in compozitii clare si analize psihologice, destule adancuri ale sufletului omenesc”.

Asadar, la varsta de 19-20-21 de ani, cand aproape toti tinerii sunt atrasi de placeri si distractii, cand traiesc cu impresia ca au tot timpul si toata viata inainte, Zian isi autoimpune o asceza severa: un regim alimentar fara carne, calirea trupului prin frig, o atitudine rezervata in raporturile cu ceilalti, dedicandu-se cu seriozitate studiului si rugaciunii. Sa fi incoltit in sufletul sau, inca de atunci, chemarea spre viata calugareasca?…

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca - STUDENTUL ASCET

Mitropolitul Andrei Saguna

“In timpul teologiei”, scrie Parintele Arsenie in 1945 “mi se lamurea frumusetea chipului vietuirii calugaresti si doream sa ma instruiesc, pe cat puteam, mai temeinic, cu deosebire in latura mistica a vietii. Cu prilejul acela, aveam urmatoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cat mai fara mine si cat mai fara corespondenta, ca oarecum sa ma uite si sa nu-i vie greu cand va afla ca m-am calugarit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumita disciplina austera, care avea mai multe amanunte greu de crezut. Asa, de pilda, mi-am propus ca toata vremea teologiei sa nu fac nici o cunostinta cu fete. Ceea ce n-am reusit, intrucat tocmai in anul acela, 1929, Ministerul ingaduie si fetelor sa studieze teologia, si m-am pomenit cu vreo cateva colege. Dar cunostinte in oras am izbutit sa n-am. Asta am reusit toata vremea teologiei, desi faceam parte si din “Reuniunea de muzica Gheorghe Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, si care era mixta”.
Ceea ce impresioneaza este atat sfera preocuparilor pe care le are Zian Boca, in timpul studentiei la “Teologia” din Sibiu, cat si hotararea cu care evita tentatiile specifice tineretii.

Cine face curte nu face carte

Pe vremea aceea, 1929-1933, regulamentul de ordine interioara de la Academia Teologica impunea frecventa obligatorie la cursuri, la rugaciunile si slujbele religioase de la Capela facultatii; de asemenea, participarea la Sfanta Liturghie, oficiata duminica si la marile praznice la Catedrala mitropolitana. Cele trei mese de la cantina Academiei incepeau si se terminau cu rugaciune. La masa de amiaza, cei prezenti ascultau si un text biblic, citit de catre studentii din anii III sau IV.

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca - STUDENTUL ASCET

Catedrala mitropolitana din Sibiu

Studentii nu puteau pleca in oras decat cu bilet de voie de la duhovnicul facultatii, pe care il prezentau portarului. Erau liberi sa mearga in oras sambata dupa amiaza si duminica, dupa Liturghie, pana la ora mesei de amiaza. “Ma abtineam de la “voia in oras”, ci stam in curtea scolii, cu poarta deschisa. Cu colegii nu ieseam in oras, decat daca trebuia in interesul scolii, a vreunui profesor, sau insotiti de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzica. N-am dansat si n-am invatat lucrul acesta. Imi dase tata grija asta – si, mai cu deosebire cand eram teolog, nu-mi puteam inchipui sa fac asa ceva”.
Convins ca “cine face curte nu face carte”, ca “pastrarea capacitatii de incadrare in disciplina a unui suflet face dovada armoniei si valorii sale”, ca luarea examenelor se face mai usor “in regim de abstinenta, de castitate”, pentru ca “prin infranare, energia genezica trece ca energie vitala in sange si asigura sanatatea tuturor organelor si agerimea mintii”, ca duhovnic, Arsenie va indruma pe calea unei vieti curate pe toti elevii si studentii care-l vor cauta de-a lungul anilor. Ca tanar student, Parintele Nicolae Streza de la Sibiu l-a ascultat pe Parintele Arsenie si, pe parcursul celor patru ani de studii la Academia Teologica, cu o singura exceptie, a luat toate examenele cu nota maxima.
Acum 80 de ani, studentul Zian Boca traia constient ca “Dumnezeu e de alta natura decat existenta creata, si cunoasterea lui Dumnezeu ne cere si pe noi in intregime intr-un alt mod de a fi”. Inaltimea spirituala pe care o va atinge Parintele Arsenie este rodul unor indelungate nevointe, incepute inca din studentie, sau poate mai devreme, adeverind o adanca zicere a sa: “Ne intalnim in prezent cu viitorul trecutului”.

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca - STUDENTUL ASCET

 Mitropolitul Nicolae Balan

“Aveam problema vointei in stapanirea simturilor. Mai mult chiar, ma preocupa, studiind mistica comparata a diferitelor religii superioare, sa vad prin proprie experienta cat se intinde sfera vointei in domeniul vietii sufletesti si biologice”, isi amintea Parintele Arsenie. “Ma interesa sa vad daca e adevarat ce afirma cartile asupra actelor reflexe si asupra instinctelor, anume, ca sunt independente de vointa si controlul constiintei. Experienta mea personala, insa, mi-a dovedit ca actiunea vointei si a constiintei se poate intinde si peste instincte si actele reflexe, dupa o oarecare variabila. Ma ajutau la aceste adanciri si studiile ce le facea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din Bucuresti, pentru studii orientalistice. Iar o parte de studii le tiparea in “Revista de filosofie” din Bucuresti si-mi parveneau pe aceasta cale. Toate acestea ma interesau sa le aflu si sa le probez in vederea calugariei”.

Credinta si cultura

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca - STUDENTUL ASCETParintele Dumitru Staniloae

Profesor la Scoala Teologica de la Sibiu intre 1905 si 1920, dupa inscaunarea sa ca Mitropolit al Ardealului, Inalt Preasfintitul Nicolae Balan a cautat sa formeze un corp profesoral de elita. In perioada cand Zian Boca a studiat teologia, 1929-1933, Academia Teologica “Andreiana” avea multi profesori tineri de valoare, cu specializari si doctorate la universitati de prestigiu din strainatate. Intre acestia, merita amintiti Nicolae Colan, profesor de Noul Testament, care ulterior va fi ales Episcop de Cluj si Mitropolit al Ardealului, preotul Nicolae Terchila – profesor de Filosofie si Psihologie, preotul Nicolae Neaga – profesor de Vechiul Testament si Limba Ebraica, preotul Dumitru Staniloae, care preda atunci Apologetica si Teologia pastorala, si foarte tanarul Nicolae Popovici, viitorul Episcop de Oradea, profesor de Apologetica, cel care, dupa 1950, a preferat surghiunul la Manastirea Crasna oricarui compromis cu regimul comunist. Toti erau pedagogi buni, cu dragoste pentru studenti.
Zian Boca a fost in anii III si IV infirmierul “Teologiei”, si a locuit intr-o camera separata, cu un mic grup sanitar in hol. Putea, astfel, sa studieze, sa picteze, sa deseneze, sa se roage in liniste. Parintele Nicolae Streza, care la randul sau a fost infirmier al “Teologiei” din Sibiu 15 ani mai tarziu, mi-a dezvaluit ca infirmierul avea obligatia sa-i depisteze pe cei bolnavi si sa-i trimita cu bilet la medicul facultatii, care avea cabinet medical in oras. Totodata, trebuia sa controleze curatenia la dormitoarele studentilor si chiar si felul cum se pregateau alimentele la bucataria internatului. Poate ca de atunci, cel care avea sa devina marele duhovnic Arsenie Boca a devenit interesat de legatura dintre bolile sufletului si maladiile trupului, de efectul pacatului asupra corpului si a mintii.
Doamna Maria Cristea de la Sibiu, astazi in varsta de 97 de ani, era studenta in anul I la Academia Teologica “Andreiana” atunci cand Parintele Arsenie era student in anul IV. Pe holul facultatii a asistat involuntar la o cearta intre studenti, in care vorbele erau rostite pe un ton ridicat. La un moment dat, Zian Boca a iesit din camera sa, deranjat de ceea ce auzea. Certaretii s-au oprit. Zian le-a zis: “Ne pregatim pentru preotie. Daca nu suntem in stare sa ne stapanim, poate ar fi bine sa ne gasim altceva de facut”. Continuand parca cele spuse colegilor de facultate, Parintele Arsenie va nota, intr-o insemnare ce se pastreaza in chilia sa de la Sinaia: “Cata vreme va tulbura nimicurile, e semn ca pierdeti esentialul. Intrebati-va, dramatic, pe voi insiva, cu toata sinceritatea constiintei, ce destin dati vesniciei voastre? Iisus e un raspuns: dar care trebuie trait. Aceasta e marea noastra raspundere in fata lui Iisus”.

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca - STUDENTUL ASCET  

Interiorul Catedralei mitropolitane din Sibiu

Viitorul ieromonah era de pe atunci constient ca “preotia Bisericii urmareste ca nici unul din fiii Tatalui sa nu se invrajbeasca in sine insusi, sau sa se rupa din obste si din duhul dragostei lui Hristos”, ca “preotii raspund cu sufletul lor de cei pe care ii pastoresc”. Intr-o scrisoare adresata unui preot de mir care ii cerea sfatul, Parintele Arsenie scrie: “”Misiunea preotilor” nu e nicidecum numai licenta in Teologie si actele chiriarhiei, prin care esti trimis in buna randuiala. Desi obiectiv si asta este. Subiectiv, trebuie sa stii, trebuie sa fii constient ca esti trimis de Dumnezeu pe pamant, catre oameni, si ai anumite lucruri de spus”. In concordanta cu ceea ce el insusi prin sarguinta ascetica si studiu temeinic devenise, adauga: “Trebuie deci sa fii si om de cultura, cat mai vasta, si om de credinta, care tii in fiinta ta evidenta divina intr-o neintrerupta continuitate de constiinta. – Asta, ca sa poti vorbi cu contemporanii tai, cu oricare s-ar intampla, la cele mai bune nivele si alte orizonturi ale constiintei, pre limba si la pretentiile lor”. Ca viitor preot, inainte de a cere altora sa duca o viata potrivit poruncilor si sfaturilor evanghelice, Zian Boca a inceput prin a le trai el insusi.
Incheiem aceste randuri despre studentia la Sibiu a Parintelui Arsenie, lasand chiar cuvintele Cuviosiei sale sa-i caracterizeze trairea:
“De viata altora, in afara zidurilor teologiei, am fost in cea mai perfecta indiferenta si necunostinta. Toate preocuparile mele erau si sunt pana astazi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urata, de cand ma stiu. Chiar numele calugaresc l-am ales pentru ca Avva Arsenie isi alesese nevointa tacerii, prin care s-a desavarsit interior. Teza de licenta in Academia Teologica rezuma stradaniile mele spre acea desavarsire interioara a omului, si purta titlul: Incercari asupra vietii duhovnicesti”.

”Dragostea lui Dumnezeu faţa de cel mai mare pacatos este mai mare decat dragostea celui mai mare sfant faţa de Dumnezeu.” – Pr. Arsenie Boca

vinietaVa recomandam o biografie a Parintelui Arsenie Boca despre care se spune in prezentarea competenta a IP Daniil Stoenescu , fost ucenic al Parintelui, “până în prezent, cea mai documentată biografie a Părintelui Arsenie”

Pr._Arsenie_biografie_fata_

 

Prezentarea cartii

Parcurgând cu atenţie şi cu dragoste cuprinsul bogat al cărţii d-lui Florin Duţu – până în prezent, cea mai documentată biografie a Părintelui Arsenie, fără pretenţia de a fi nicidecum completă sau exhaustivă – nu putem ajunge decât la concluzia inspirată de la sfârşitul Evangheliei Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan: “Sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus – care nu sunt scrise în cartea aceasta (Ioan 20, 30) – şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin.” (Ioan 21, 25), cuvinte pe care le-am putea traduce şi astfel: sunt şi alte multe lucruri, fapte, minuni şi semne; cuvinte, învăţături şi sfaturi; rugăciuni, viziuni şi tăceri; experienţe, trăiri şi simţiri pe care le-a avut sau le-a făcut Preacuviosul Parintele nostru Arsenie, care nu sunt scrise în cartea aceasta şi care, dacă s-ar putea scrie de cineva cu de-amănuntul, cred că nici în tainica şi profetica chilie a Sfinţiei Sale de sub Fereastra Sambetei din Munţii Făgărasului, n-ar încăpea cărţile ce s-ar fi scris, ce se scriu şi ce se vor mai scrie despre Sfinţia Sa, care, ascuns în taina cuvintelor Sfantului Prooroc Ieremia: “Turn te-am pus în mijlocul poporului Meu şi stâlp, ca să aflis şi să urmăreşti drumul lor…” (Ieremia 6, 27), spunea printre altele: “Călugării sunt chemaţi să umple lumea de duhul Parusiei şi să pună jăratec pe lemnul uscat al lucrurilor”, pentru a le reaprinde prin Duhul Sfânt.
Hăţăgel, 9 august 2013
Daniil Stoenescu
Episcop-Locţiitor al Daciei

2 comments on “Viata

  1. morosanu says:

    SUPERB, CHIAR AŞA, REPET: SUPERB ! Practic, nimic nou, în contextul în care cam orice rîvnitor într-ale sfintei noastre ORTODOXII care s-a aplecat asupra acestui mare nume dăruit nouă de Dumnezeu ştie informaţiile necesare, desigur, aşa, după om, care mai multe, care mai puţine (informaţii), dar esenţialul se cunoaşte şi asta este bine… Ceea ce am văzut aici, fapt pentru care mă-nclin pînă la pămînt, este STRUCTURAREA IMPECABILĂ A INFORMAŢIEI, făcută într-un mod SUPERPROFI şi, ceea ce merită altă serie de reverenţe, pe înţelesul oricui: de la cărturat, pînă la mătuşa care pleacă la Prislop cu inima înluminată de DRAGOSTEA pentru sfîntul nostru părinte Arsenie Boca… DOMNUL SĂ VĂ LUMINEZE ŞI SĂ VĂ-NTĂREASCĂ ÎN ALTE ASTFEL DE LUCRĂRI ZIDITOARE, VĂ MULŢUMESC 🙂 ❤

    • Citind comentariul dumneavoastra am avut un feedback formidabil la ceea ce mi-am propus sa fac. Alcatuind inca un blog dedicat Sfantului Ardealului se poate socoti o redundanta de catre multi. Eu mi-am dorit mult aceste pagini…Parintele Arsenie Boca intruchipeaza pentru mine in toate privintele Idealul vietii duhovnicesti, a vietii in Hristos Domnul. Asa l-am simtit si perceput cand am avut primul contact cu personalitatea si scrierile lui. Dorinta mea a fost ca sa structurez spre o mai facila lecturare , tot materialul referitor la dansul. Am aflat pe net tot ce se poate afla in acest moment. Voi continua sa cercetez lucruri noi pentru ca ele apar. Rabdare trebuie, vorba Parintelui Cleopa.
      Tin sa va multumesc din tot sufletul pentru incurajare.
      Ma trag , pe partea mamei, din aceeasi zona din Ardeal cu mare ecou istoric,in care s-a nascut Parintele. Ma refer la Tara Motilor. Nu renunt usor chiar de ar fi multe piedici care sa intarzie realizarea dorita a unor intentii in care vad lucrarea Lui Dumnezeu. Doar El ne poate arata calea pe care sa mergem in stradaniile noastre aici in lume. “Nimic nu este intamplator, doar proniator”.
      Doamne iarta-ne si ajuta slabiciunii noastre caci nimic nu putem face fara de Tine.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s