Iata asa era Iisus: cel mai milostiv cu pacatosii si cu pacatoasele, care-si marturiseau pacatele, si in acelasi timp, prigonitor fara egal al pacatelor mintii: fatarnicia, prejudecatile, viclenia, cu un cuvant fariseismul

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Iata asa era Iisus: cel mai milostiv cu pacatosii si cu pacatoasele, care-si marturiseau pacatele, si in acelasi timp, prigonitor fara egal al pacatelor mintii: fatarnicia, prejudecatile, viclenia, cu un cuvant fariseismul. Ierta coruptia trupeasca pocaita, dar nimanui n-a iertat coruptia ratiunii. A crede ca esti in regula cu Dumnezeu, dand Templului zeciuiala din izma si marar, uitand dreptatea si iubirea, e o coruptie a ratiunii: e a observa amanuntele si a pierde principiile. Iar cand amanuntele vor parea fara principii inceteaza si acestea.

Destramarea religiei provine dintr-o destramare a mintii in formalism, care apoi se stinge si el dintr-o reactiune impotriva lui. Iata ce voia sa previna si sa salveze Iisus: si amanuntele si principiile, si copacii si padurea.
Dar pe langa formalism mai era si viclenia acestor minti, pe care n-o putea suferi Iisus. Fariseii, vicleni fiind si fatarnici, intr-un fel erau si intr-altul aratau, nu puteau suferi indreptarea, ci aceasta li se parea o aluzie, un atac personal. De asemenea erau sensibili si legiuitorii.
Iisus nu s-a scuzat niciodata, daca cineva s-a simtit atins de cuvantul Sau. Daca unii marturiseau ca se simt atinsi, ii ataca pe fata: «Vai si voua legiuitorilor, ca puneti legi si sarcini la altii, iar voi nici cu degetul cel mic nu le atingeti !»
Iata luptator, intemeietor de religie, religia spiritului, restabilind ratiunea si iubirea, factori principali ai persoanei, suportul desavarsirii.
Sursa: Parintele Arsenie Boca – „Cuvinte Viii”, Editura Charisma, Deva, 2006, p.177 Extras din „CONFLICT DECLARAT”

Cristina David

Ura este cea mai mare suferință a omului

Desăvârşirea şi iubirea de vrăjmaşi nu sunt sfaturi evanghelice; sunt porunci. Prin urmare, cu împlinirea sau neîmplinirea lor, stăm sau cădem din creştinism.

Îndărătnicii de noi, n-ar trebui să vorbim despre această poruncă a desăvârşirii şi iubirii de vrăjmaşi, fiindcă nu facem altceva decât ne scuzăm mereu, că nu putem. Cu alte cuvinte, repetăm acelaşi păcat pe care l-a făcut Adam, dând vina pe Dumnezeu pentru căderea sa.

Înfruntăm pe Dumnezeu că ne-a poruncit un lucru imposibil. Desăvârşirea şi iubirea de vrăjmaşi nu sunt sfaturi evanghelice; sunt porunci. Prin urmare cu împlinirea sau neîmplinirea lor, stăm sau cădem din creştinism.

Să nu descurajeze nimeni; fiecare are măsura sa, pe care trebuie să o ajungă. Pe ce cunoaştem aceasta ?

— Pe cele ce ni se întâmplă; pe cele ce ne vin fiecăruia să le trecem,ţinând seamă de aceste două porunci. Providenţa conlucră cu noi pentru desăvârşirea noastră: prin toate împrejurările grele, din care nu putem ieşi teferi decât lepădându-ne de noi înşine, ducând o cruce în fiecare zi şi îmbiaţi cu potrivnici, plini de ură, capabili să ne şi dezlege de viaţa aceasta.

Cât suntem de departe de iubirea de vrăjmaşi, şi zarea desăvârşirii cât e de departe, ne stă probă faptul că aproape în fiecare casă trăiesc laolaltă oameni care nu se înţeleg.

Dar să ne întoarcem la noi. Abia se mai propovăduieşte iubirea de oameni! Ar trebui să devenim întâi oameni!

Predica de pe Munte – Iubirea vrajmasului

Nu-i vorbă – trebuie să înţelegeţi şi aceasta – că dintre toate suferinţele care tulbură furios viața omenească, cea mai mare este ura, duşmănia şi răzbunarea: unul şi acelaşi diavol: boarea iadului între oameni.

O, tu ură, care vii din iad şi faci şi lumea iad!…

Sigur că a propovădui iubirea de vrăjmaşi între asemenea condiţii de iad, înseamnă să o păţeşti sigur. Astăzi se înţelege lucrul acesta cel mai bine. Dar când mai şi trăieşti iubirea de vrăjmaşi, iubirea care nu face deosebirea între oameni, asemenea lui Dumnezeu, care trimite ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi, riscurile sunt ultime: crucea te aşteaptă.

— Să nu se creadă că în lumea aceasta poţi crede în desăvârşire nepedepsit! Iar Iisus se ruga pentru ucigaşii Săi.

Aceasta n-o pot face decât oamenii hotărâţi să sfârşească pe o cruce. Ce facem? Fricoşii – scrie – că nu intră în împărăţia lui Dumnezeu. Deci porunca aceasta, a iubirii de vrăjmaşi şi a desăvârşirii, chiar şi Dumnezeu a plătit-o cu viaţa.

Deci, până nu ne cheamă Dumnezeu trimiţându-ne El împrejurările care să ne dezlege şi de frică şi de îndrăzneala trufiei, curajul nostru ar semăna mai mult a păcat decât a virtute. Ar fi sinucidere şi nu jertfă a iubirii.

E aci o cumpănă rezemată pe conştiinţă: noi suntem şi din lumea aceasta, desăvârşirea nu-i din lumea aceasta. Porunca desăvârşirii ne cere, pur şi simplu, strămutarea – încă în lume fiind – în împărăţia din care ne-a venit desăvârşirea, îmbrăcată concret, într-un Om-Dumnezeu, în Iisus Hristos.

(Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 126-127)

Cristina David

SFÂNTUL VASILE CEL MARE: – UN IERARH DE ATITUDINE”

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Cand viata aceasta e incurajata de statornicia bogatiei, de negrija intamplarilor, omul se strica; iar o viata stricata de patimi strica si mintea, care, odata stricata, nu mai deosebeste adevarul de minciuna sau binele de rau, ci le zice tocmai intors: raului bine si minciunii adevar.
Incetand prigoanele, asa se stricasera purtarile crestinilor si asa se intindea tagaduirea dumnezeirii Mantuitorului, incat – zice un istoric al vremii daca Dumnezeu n-ar fi trimis pe sfintii Vasile, Grigorie si loan, ar fi trebuit sa vie Hristos a doua oara. (Caci faradelegile grabesc Judecata). Iar un filosof crestin din vremea noastra, facand o supraprivire asupra istoriei crestinismului, la fel gaseste ca, crestinii au trecut cu succes prima ispita ridicata impotriva crestinismului: ispita persecutiilor, dar n-au trecut cu acelasi succes si ispita a doua, a triumfului (asupra paganismului).

Sfintii Trei Ierarhi

E si explicabil: prima ispita a intalnit in fata crestini adevarati, care se hotarasera intr-un fel cu viata aceasta: s-o jertfeasca pentru Dumnezeu: pe cand ispita a doua, a triumfului, pentru care trebuie sa fii intelept s-o ocolesti, a gasit in fata o mare turma de crestini figuranti.
Dar iata cum Providenta a descalcit lucrurile: pentru cei credinciosi a trimis pe sfinti; iar pentru figuranti, si indeosebi arieni, a trimis pe imparatul Iulian Apostatul, care din crestin s-a declarat pagan si vrajmas al lui Hristos. Ba ca sa-si bata joc de o proorocie a Mantuitorului, a intreprins un razboi in calea la Ierusalim, ca sa zideasca templul lui Solomon. In lupta insa s-a trezit cu o sageata otravita in piept. Aceasta l-a ingrozit si l-a facut sa strige: „M-ai invins Galileene !”

Deci toti cei ce tagaduiau dumnezeirea Mantuitorului, ca sa faca pe placul imparatului apostat, ca sa fie „la moda” s-au lepadat de crestinism.
Dar parca era un facut: toti cei ce s-au lepadat de Hristos nu se multumeau numai cu lepadarea lor ci urmareau si lepadarea altora; iar daca aceia se impotriveau, vrajba era gata si incepea prigoana.
Iata focul in care se lamuresc credinciosii, iata firul de legatura cu inaintasii lor – mucenicii.
 Sursa: Parintele Arsenie Boca – „Cuvinte Viii”, Editura Charisma, Deva, 2006, p. 21

Cristina David