Omul cere sfintenia pe care a pierdut-o

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „IISUS SI SLABANOGUL”


„Iisus le avea pe amandoua: si puterea de-a ierta pacatele si puterea de-a tamadui firea de neputinte. Facea ochi unde nu erau din nastere, indrepta garbovi, invia nervii omorati de pacate, invia mortii omorati de moarte.
Noua, preotilor, inca ne-a dat Iisus jumatate din darul Sau: darul de-a ierta pacatele omului in numele Sau. A doua jumatate, a tamaduirii organice, nu ne-a mai dat-o, fiindca si asa toti oamenii asteptam sa fim transformati, din oameni pamantesti, in oameni duhovnicesti, in oameni nemuritori, in oameni ceresti.
A facut Iisus minuni – si oamenii cred ca cele mai mari sunt cele care privesc sanatatea trupului – dar marea minune a invierii din morti, e ceea ce marturisim cand zicem: «astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa vie. Amin».
Abia atuncea va scapa firea omului de slabanogie.
Pana atunci are putinta de-a scapa de pacate. – si aceasta e o minune mai mare decat a tamadui un stomac, o mana uscata, sau repararea unui ochi. Sunt lucruri grele si acestea, dar n-au nimic religios in ele. Le fac si medicii.
Omul le cere lui Dumnezeu; cere minuni.
In definitiv ce cere omul ?
Cere sfintenia pe care a pierdut-o.
Acesta-i singurul lucru pe care-l cere si Dumnezeu din partea omului. Iar sfintenia vietii o pot avea si oamenii cu un trup neputincios.”


Sursa: https://www.fundatiaarsenieboca.ro/ – Parintele Arsenie Boca – „ Cuvinte Viii”, Editura Charisma, Deva, 2006, p. 106

Cristina David

Părintele Arsenie Boca – „Un Tovarăş nevăzut”

Înaintea minţii oamenilor se deschid două căi: una lată, plină de ademeniri, şi de aceea mulţi sunt cei ce merg pe dânsa; iar alta, suitoare şi îngustă, şi puţini se află care să meargă pe ea. Calea largă e calea pierzării. Pe ea aleargă de zor două feluri de drumeţi: Lucifer, cu toată ceata lui de îngeri, aruncaţi pe pământ şi toată „lumea” pe care o înşeală el. Şi-i înşeală aşa că-i înţeapă cu acul plăcut al păcatului, care le amorţeşte sufletul o vreme, sau chiar toată vremea vieţii pământeşti. Aceştia pentru Dumnezeu sunt morţi, deşi lor li se pare că trăiesc, dar sunt numai trupuri. Toţi aceştia, câtă vreme trăiesc sunt morţi, neştiind de Dumnezeu, sunt cu îngerii cei răi împreună călători la iad, pe calea pierzării. Aşa au călătorit toţi nepoţii lui Adam, mii de ani de-a rândul.

Dar Dumnezeu preamilostivul, din iubirea de oameni a făcut totul din partea Sa, ca să-i întoarcă pe oameni din povârnirea pierzării într-o cale nouă, în calea mântuirii. De aceea Fiul, a doua Faţă a lui Dumnezeu, S-a făcut Om desăvârşit – afară de păcat – şi ne-a arătat Cărarea. Prin urmare, calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate şi dându-ne îndrăzneală. Pe cărarea mântuirii încă merg două feluri de călători, căci de-atunci… un Tovarăş nevăzut şi bun merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele, cu fiecare rând de oameni, până la sfârşitul veacului: Dumnezeu Însuşi şi cu sfinţii Săi, întovărăşind nevăzut pe oameni…

Pr. Arsenie Boca – Cărarea Împărăţiei, ed. 1995, p. 14

Cristina David

Pr. Arsenie Boca: „a osândi pe preoţi e lucrul cel mai uşor şi cel mai fără rost”

A osândi pe preoţi e lucrul cel mai uşor şi cel mai fără rost. Să fim drepţi: slujba preoţilor e sfântă, darul lor e de la Dumnezeu, e sfânt. Că firea lor pământească mai dă uneori prilej de sminteală, iară să fim drepţi: neavând cum să vină altfel decât prin naştere din trupuri pământeşti în care mişună pornirile fărădelegilor ca şerpii şi rod înclinările patimilor ca viermii, sigur că ei vor fi covârşiţi de moştenirea aceasta şi nu-şi vor putea îndeplini fără umbră trimiterea lor de la Dumnezeu.

Chemarea le este învăluită, vor şovăi în hotărâri, biruindu-se de lume, în loc ca ei să biruie lumea. Sigur că aceştia, prin viaţa lor, nu vor lăsa poporul să creadă, şi aşa se vor sălbătăci oile asupra păstorului şi vor face bucurie lupilor. In jurul lor se va întări întunerecul a toată neştiinţa şi va începe foametea, nu de pâine, ci de Cuvântul lui Dumnezeu, pâinea cea din Cer. Sarea pământului o vor călca-o oamenii în picioare şi aşa vine că: „Şi preotului i se va întâmpla ca şi poporului”.

Dar, de toată starea asta rea a lucrurilor are să dea seama şi poporul, căci toată decăderea e de la părinţi începătură. Iată în ce mare măsură milostivirea lui Dumnezeu e atârnătoare de oameni. Dreptatea însă nu mai e atârnătoare de oameni, aceştia trebuie să o sufere fără de tocmeală.

Părintele Arsenie Boca. Cărarea Împărăţiei. Ed: Charisma, Deva 2006

„Mergeti si la preotii vostri, ca ei stiu necazurile mirenilor si greutatile voastre. Voi aveti preoti buni la Sibiu. Nu mergeti la manastiri sa va spovediti, ca va dau canoane mari. Dar sa mergeti la manastiri pentru rugaciuni, liturghii si dezlegari” – a zis odata Parintele Arsenie. (Maria Matronea, Sibiu)

Eram la Biserica Draganescu. Parintele Arsenie picta sus, iar eu stateam jos, lânga schela. La un moment dat, Parintele zice: „Mai, asa-i ca-s lacomi preotii?”. Eu nu spun nimic. Parintele ma întreaba si a doua oara si ma întreaba si a treia oara: „Mai, asa-i ca-s lacomi preotii?”. Eu nu scot o vorba. Atunci, Parintele se apleaca sa vada daca mai sunt lânga schela si îmi zice: „Mai, tu nu auzi ce vorbesc eu cu tine?”. Eu zic: „Dar, Parinte, acum nu am vorbit de preoti”. Parintele zice: „Da, mai, nu am vorbit acum de preoti, dar tu, când esti cu mai multe persoane si vorbiti de preoti, numai de rau ziceti de ei. Ziceti ca-s lacomi. Iata ce povata îti dau eu: sa nu-i mai vorbiti de rau pe preoti, fiindca sunt slujitorii lui Dumnezeu si nu aveti voie sa-i judecati voi”.

Dupa ce m-am întors de la Parintele, am deschis Biblia exact la paragraful care zice: „Cine esti tu, omule, ca sa judeci sluga altuia”. Exact ce-mi spusese Parintele Arsenie! De atunci, nu mai vorbesc pe nimeni de rau, mai ales pe preoti, ca Dumnezeu este singurul care poate sa-i judece. (Biliboaca Matei, Savastreni)

“Noi marturii despre parintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2005

Cristina David

Formele în care se dezvoltă si se înmulţeşte mândria în suflet!

Care sunt formele în care se dezvoltă si se înmulţeşte mândria în suflet?

Viaţa duhovnicească are multe greutăţi de învins, mai ales din partea mândriei.
Patima importanţei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrăzniciei, neascultarea, grăirea împotrivă, mutrele, posomorârea, groaza de umilinţă, toate acestea sunt forme în care se dezvoltă şi se înmulţeşte mândria în suflet.
Mândria şi toţi puii ei sunt pricini de conflicte, de nemulţumiri, de făţărnicii, de răcire a dragostei şi de umplere a sufletului de răutate.
Sub influenţa acestei patimi mintea alunecă pe panta nebuniei.

Ce e de făcut?
În momente de limpezime de minte – că sunt – să ne dăm seama că la mijloc e o patimă, un duh rău care ne trage de minte cu o logică foarte strânsă, ca să ne scoată afară din ascultarea de Dumnezeu.
Să ne dăm seama că mai avem ceva în noi neatins de logica aceasta: conştiinţa.
Deci să ascultăm conştiinţa, nu dreptatea noastră.

Să căutăm că mai este cineva care ne-ar putea ajuta să ajungem la linişte.

Dacă întinzi mâinile către ajutor, vei fi ajutat. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

Parintele Arsenie Boca – Insemnari din manuscrisele de la Sinaia (sursa – Revista Atitudini nr 4/ inedit-parintele-arsenie-boca-comentariu-la-pateric)

Cristina David

Bucuria de a trăi în lumina dumnezeiască

Omul este o fiinta spirituala a Creatiei

„Lumea, adică Universul văzut al formelor materiale şi Universul nevăzut al spiritelor pure, este expresia bunătăţii lui Dumnezeu, Ea a fost creată pentru ca să se bucure de bunătatea dumnezeiască.
Fiinţa ei, dată în toate lucrurile care o alcătuiesc, de la primul mineral până la înger, e o fiinţă împărtăşită. Viaţa tuturor făpturilor participă la bucuria în Dumnezeu după gradul de fiinţă pe care îl au şi după capacitatea cu care a fost înzestrată fiecare.

Acest grad de fiinţă şi această capacitate de participare e principiul ierarhiei după care e constituită lumea creaturală. Omul ocupă în această ierarhie un loc central. Prin trup aparţine lumii fizice, prin suflet aparţine lumii spirituale. În marele cosmos, el e un microcosmos, cum îl numeşte învăţatul teolog al Bisericii noastre, Ioan Damaschin.

Fiinţele spirituale ale creaţiei, făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sunt libere, adică posedă voinţă proprie, îngerii sunt liberi, omul e liber. Păstrarea lor în armonia primordială a bucuriei de viaţă e lăsată la libera lor voie. Bucuria de a trăi în lumina dumnezeiască sau cu termenul legendar în Paradis, e cu atât mai mare cu cât e un act de consimţire, în virtutea libertăţii spirituale. Tot astfel suferinţa prăbuşirii din armonia paradisiacă va fi cu atât mai mare cu cât ea va fi tot un act liber. O parte din îngeri s-a prăbuşit din armonia cerească prin trufie. Omul s-a prăbuşit călcând de bună voie rânduială stabilită de Dumnezeu.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.
imagine preluata de pe internet

Cristina David

 

 

Plini de mandrie si iubire de sine

Cand iti recunosti vina, Dumnezeu iti usureaza necazul
Marele nostru duhovnic atat de aspru cu sine insusi cand era vorba despre viata duhovniceasca, avea o permanenta dorinta sa ii ajute pe credinciosii  care se luptau cu patimi si slabiciuni pur omenesti spre a-i desprinde din cele ale raului si indrepta catre lumina. Dorea sa salveze cat mai multe suflete posibil, sa le aduca la mantuire prin credinta in Hristos Domnul, asta era tot ce voia el sa implineasca aici pe pamant, dupa cum a spus-o .
In fragmentul selectat mai jos, din scrierile sale, gasim un portret schitat, la un mod general si impersonal, al omului care nu-l are in sufletul lui pe Dumnezeu desi el isi inchipuie despre sine ca este credincios. Parintele Arsenie socotea marturisirea mai importanta pentru credincios; nu ca Sfanta Taina, ci ca lucrare duhovniceasca la care participa mai constient, mai activ. Spunea: „Impartasirea este actul prin care omul ajunge la desavarsire. Marturisirea este cea mai indicata pentru a te curata. Daca nu faci aceasta spovedanie din toata inima, sincer, nu te cureti. Şi de multe ori nu stii s-o faci”.
Tot parintele ne spune apoi in ce fel putem noi, lasand orice mandrie la o parte, sa patrundem adanc in propriul suflet si sa cautam a vedea adevarul si nu inchipuirea despre noi insine, oglindit in ganduri si fapte. caci cel mândru nu-şi vede, de obi­cei, păcatul, sau nu vrea sa-l vada.

 

Acum să vă spun şi despre spovedania care duce la smerenia omului lăuntric:

Întorcându-mi privirea cu toată atenţia asu­pra sufletului meu şi observând mersul lăuntric al stării mele m-am încredinţat din experienţă, că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste către aproapele, nu cred în nimic din cele ce ştiu despre religie (credinţă) şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate acestea se găsesc într-adevăr în mine (descoperindu-le) printr-o cercetare amănunţită săvârşită asupra simţurilor şi faptelor acolo unde sunt.

Urmeaza expusa, in cuvinte aspre (in patru puncte), o auto analiza severa a celui care doreste sa-si cunoasca cu adevarat starile sufletesti si faptele sale pentru a ajunge la a o sincera pocainta , la dorinta fierbinte de a se impaca cu Tatal Ceresc si care sa-l indrume la duhovnicul sau pentru spovedirea multelor pacate pe care le faptuieste zilnic de cele mai multe ori cu mare usurinta si netinand cont ca in acest fel se indeparteaza total de Dumnezeu si de ajutorul Lui. Trebuie să ne cunoaştem păcatele cum nu se poate mai limpede, nelasand nici unul nesocotit, in toata sinceritatea.Constatarea plina de amar ce se desprinde dupa o analiza lipsita de orice inchipuire de sine a vietuirii dupa bunul plac, este de natura sa ne tulbure:

Sunt plin de iubire şi de mândrie de sine. Tot faptele mele afirmă următorul lucru: vă­zând în mine ceva bun, doresc să-l scot la ivea­lă, sau să mă proslăvesc în faţa altora, sau să mă îndulcesc înlăuntrul meu, deşi în afară arăt o oarecare smerenie, totuşi le atribui propriilor mele puteri şi mă socotesc în faţa altora cel mai desăvârşit, sau cel puţin nu mai rău decât ei. Dacă observ la mine un neajuns, caut să-l acopăr cu aparenţe – cu necesitate sau cu nevinovăţie; mă supăr pe cei ce nu mă respectă, pe care-i consi­der drept nişte nepricepuţi care nu ştiu să preţuiască oamenii; mă laud cu binefacerile mele, înfrângerile în întreprinderile mele le socotesc jignitoare pentru mine, cârtesc şi mă bucur de nenorocirea vrăjmaşilor mei. Chiar dacă-mi dau silinţa spre ceva bun, am drept scop sau lauda sau folosul meu sau mângâierea ce vine de la lume. Într-un cuvânt, eu fac din mine un ideal în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate fie plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele doritoare de desfătări. Din toate cele înşirate aici, mă văd mândru, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urâtor de aproapele. Ce stare mai pă­cătoasă decât aceasta? Situaţia duhurilor întu­necate (a dracilor) e mai bună decât a mea, căci ele chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie dar cel puţin ele cred şi se cutremură de atâta credinţă. Dar eu? Mai poate fi o stare mai grea decât ace­ea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi mai aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechib­zuită pe care o recunosc în mine însumi.”

Adesea spunea parintele Arsenie ca atunci cand ajungi sa-L descoperi pe Dumnezeu, te descoperi pe tine si iti vezi mizeria din sufletul tau. Numai atunci il invingi pe cel rau, cand invingi pacatul din tine. Ne atragea atentia asupra cuvintelor din tot sufletul si din toata inima, ca numai acea intoarcere la Dumnezeu este bine-primita, care este din tot sufletul si din toata inima, cu hotararea de a nu mai parasi calea faptelor bune, a credintei si a rugaciunii. (Preotul Ioan Sofonea, “Am auzit un sfant vorbind: Parintele Arsenie Boca”, Editura Accent Print, Suceava, 2013)

sursa: Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 68-69
Cristina David

„Iubirea lui Dumnezeu fata de cel mai mare pacatos ii mai mare decat iubirea celui mai mare sfant faţă de Dumnezeu”.

 

Părintele Arsenie Boca a zis o vorbă cât lumea asta de mare – ba mai mare decât lumea asta! Şi anume a zis aşa: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”.

Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui, după cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl nu l-a aşteptat pe fiul care se întorcea; l-a aşteptat într-un fel, dar când l-a văzut că vine, nu l-a mai ţinut locul: a alergat înaintea lui, ca să-l primească, să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea din care a plecat. Pentru că din inima lui, fiul n-a plecat niciodată! El a rămas în inima tatălui, aşa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtaţi am fi, oricâte rele am face. Până trăim în această viaţă, Dumnezeu nu ne părăseşte. Noi putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi. Cu o astfel de afirmaţie, Părintele ne dă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, căci se afirmă şi în rugăciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, că mila lui Dumnezeu este tot atât de mare, tot atât de infinită, cum este de infinită şi mărirea Lui, de vreme ce se spune: „Că precum este mărirea Ta, aşa este şi mila Ta”.

Cuvântul spus de Părintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte şi de ceea ce spune Psalmistul, prin cuvintele acestea: „Cât e de sus cerul deasupra pământului, atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul. Cât de departe e Răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul” (Psalmul 102, 10-13).

                 Părintele Arsenie Boca  Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 184

Cristina David

Sfântul Ioan de Kronstadt

În fiecare zi - gândurile unui om extraordinar

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Fundatia Arsenie Boca - Fundaţia Creştină Arsenie Boca

„În Ardeal si nu doar, chipul Părintelui Arsenie Boca este de departe cel mai aproape de inima plină de râvnă evanghelică a poporului”

MĂRTURISITORII

„În Ardeal si nu doar, chipul Părintelui Arsenie Boca este de departe cel mai aproape de inima plină de râvnă evanghelică a poporului”

Pagina dedicata Cinstirii Maicutei Domnului

De fiecare data cand va veti ruga Maicii Domnului sa stiti ca rugaciunea va este ascultata.“Toate rugaciunile Maicii Domnului sunt pentru sufletele intristate, pentru sufletele deznadajduite, cele care nu pot purta povara greutatii, care sunt rupte in doua, sunt cu inimile frante…”

anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)...

anomismi

IN BATAIA VANTULUI FIECAREI ZILE...

† DOAR ORTODOX †

“Învierea Ta, Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte, cu inimă curată să Te mărim.”

Sfinţii Închisorilor

„În Ardeal si nu doar, chipul Părintelui Arsenie Boca este de departe cel mai aproape de inima plină de râvnă evanghelică a poporului”

CAUTA si VEI AFLA

„În Ardeal si nu doar, chipul Părintelui Arsenie Boca este de departe cel mai aproape de inima plină de râvnă evanghelică a poporului”

IN MEMORIAM PARINTELE PARAIAN

„În Ardeal si nu doar, chipul Părintelui Arsenie Boca este de departe cel mai aproape de inima plină de râvnă evanghelică a poporului”

Minunat este Dumnezeu intre Sfintii Lui - Psalmul 68,36

„În Ardeal si nu doar, chipul Părintelui Arsenie Boca este de departe cel mai aproape de inima plină de râvnă evanghelică a poporului”