Dumnezeu ocarmuieste lucrurile in multe feluri

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „DESTINUL TALANTILOR”
„Daca ramanem intelesi despre faptul ca in fiecare ins ce vine in lume, Dumnezeu ascunde un gand al Sau, un plan pe care-l urmareste intre oameni, si, potrivit cu el, tocmirea celui ce vine capata insusirile de a-i putea indeplini, ne aflam in raza unei mari taine.
Dumnezeu ocarmuieste lucrurile in multe feluri. Dintre aceste multe feluri alegem doua spre talmacire: carmuirea cea peste stirea si putinta mintii omenesti, carmuirea prin simpla atotputernicie a vointei Sale. Iar a doua e ocarmuirea la care leaga si slujirea omeneasca; ocarmuirea atarnatoare de om, iubitoare de om, hotaratoare de om. Adica libertatea lui Dumnezeu facuta, din iubire, atarnatoare de libertatea omului.
Astfel de libertate insa nu are decat dreptul, fiindca el a castigat iubirea lui Dumnezeu. Pacatosul e rob pacatului, n-are vointa libera. Ceea ce i se pare lui libertate, e un dezechilibru in creatiunea lui Dumnezeu. Drept aceea, pe cand dreptul cunoaste un Dumnezeu personal, plin de iubire si apropiat oamenilor, pacatosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, amenintator, atotputernic si tare departe. Dar sunt pacatosi cu totul vrajmasi lui Dumnezeu, care nici nu ingaduie sa li se zica pacatosi. Acestia nu sunt impreuna lucratori cu Dumnezeu. Peste lucrul lor trebuie sa vina corecturi divine. Asa se face ca simtim un Dumnezeu atotputernic, care restabileste, peste vointele oamenilor, echilibrul creatiei si echilibrul vietii, stricat de faradelegile oamenilor. Actiunea aceasta a lui Dumnezeu, prin care constrange faptele oamenilor cu urmarile lor, o numim ispasire. Ispasirea e un chip de veghe a lui Dumnezeu in destinul insului si in destinul neamurilor. Dar cu toate ca raul se pedepseste prin sine insusi, iubirea divina da totusi putinta de iesire din infundatura rautatii ce se pedepseste pe sine insasi: de se va gasi cineva sa stea bun pentru fratii sai inaintea lui Dumnezeu.
Acestia, prevazuti de Dumnezeu cu slujba aceasta inca mai inainte de-a se naste si trimisi sa o implineasca, sunt slugile Sale, carora le-a dat avutia Sa pe mana.”
Sursa: Parintele Arsenie Boca – „CARAREA IMPARATIEI”, CAP. VI – ICONOMII TAINELOR, Editura Charisma, Deva, 2006, pp  278.

postare – Cristina David

Desavarsirea omului – porunca evanghelica

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „PORUNCA  DESAVARSIRII”
„Indaratnicii de noi, n-ar trebui sa vorbim despre aceasta porunca a desavarsirii si iubirii de vrajmasi, fiindca nu facem altceva decat ne scuzam mereu, ca nu putem. Cu alte cuvinte repetam acelasi pacat, pe care l-a facut Adam, dand vina pe Dumnezeu pentru caderea sa. Infruntam pe Dumnezeu, ca ne-a poruncit un lucru imposibil.
Desavarsirea si iubirea de vrajmasi nu sunt nici macar sfaturi evanghelice; sunt porunci. Prin urmare cu implinirea sau neimplinirea lor, stam sau cadem din crestinism.
Sa nu descurajeze nimeni; fiecare are masura sa, pe care trebuie sa o ajunga. Pe ce cunoastem aceasta ? – Pe cele ce ni se intampla; pe cele ce ne vin fiecaruia sa le trecem, tinand seama de aceste doua porunci. Providenta conlucra cu noi pentru desavarsirea noastra: prin toate imprejurarile grele, din care nu putem iesi teferi decat lepadandu-ne de noi insine, ducand o cruce in fiecare zi si imbiati cu potrivnici, plini de ura, capabili sa ne si dezlege de viata aceasta.


Daca nu intelegem teserea Providentei, care urmareste desavarsirea noastra, prin tot felul de incercari inevitabile, atunci cadem in parerea ca desavarsirea noastra trebuie sa ne-o facem noi, ceea ce e o trufie fara seaman, incremenim desavarsirea intr-o problema.
Cat suntem de departe de iubirea de vrajmasi, si zarea desavarsirii cat e de departe, ne sta proba faptul ca aproape in fiecare casa traiesc laolalta oameni care nu se inteleg.”
Sursa: Parintele Arsenie Boca -„CUVINTE VII”,  Editura Charisma, Deva, 2006, p. 126

Cristina David

Lupta nevazuta

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „LUPTA DUPA LEGE”
„Cei ce nu urmaresc in viata aceasta nimic mai mult decat sa fie fericiti in lume si tihniti in trup, acestia n-au razboi cu diavolul: pe acestia ii are tara de razboi. Caci cata vreme umbla dupa tihneala si fericire desarta, n-au sa se trezeasca din vraja vrajmasa, care-i tine bine inclestati in lumea aceasta sensibila, prin care-i duce pe nebagate de seama la pierzare sigura. De aceea a zis un sfant parinte ca cea mai primejdioasa temnita e aceea in care te simti bine: nu vei iesi din ea niciodata.
Razboiul incepe abia cu cei ce vor sa-si refaca fericirea Raiului pierdut, stradanie pentru care invata sa se desprinda pe rand din toata tihneala si slava desarta a vietii acesteia. si incepe asa:
Toate patimile sau lucrarile impotriva firii se ivesc mai intai in minte, in partea cea mai subtire a fapturii noastre nevazute. Aici vine un chip sau un gand al lumii acesteia si sta ca o momeala. Iar mintea, daca e neinvatata sau neprevenita despre lucratura straina, ca un miel nestiutor, vede lupul si se duce la el, crezand ca e oaie. Iar daca lupul mai e si viclean, se imbraca in piele de oaie si bietul miel, neavand mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce in coltii lupului flamand.
Prima intalnire intre minte si diavol e la linia momelii, pe care o flutura el in vazul mintii. Daca mintea nu baga momeala in seama, vrajmasul staruie cu ea, o arata mai sclipitoare, ca sa o faca iubita mintii. Aceasta e a doua inaintare a razboiului, sau asupreala. Daca la asupreala a izbutit sa fure mintea cu momeala si sa o faca sa vorbeasca impreuna, avem inaintarea la unire.


Mintea insa se trezeste ca a fost furata de gand strain si ca se afla in altceva, decat in ceea ce-i era dat dupa fire; iar cand isi da seama de ea insasi si de cele in care se afla, avem lupta cea de gand la o clipa hotaratoare. Se va invoi mintea sa mearga dupa momeala mai departe, sau se va intoarce de la dansa? Aici e lupta, si clipele sunt scumpe; si de cele mai multe ori viata intreaga a unuia sau a multime de insi atarna de lupta nevazuta a catorva clipe. Daca intarziem sa ne luptam, se poate intampla ca fara veste sa fim invaluiti la minte din partea poftei sau a iutimii, asupra carora inca arunca vrajmasul aprinderea sa. Prin urmare, ostas al lui Hristos, lupta trebuie data grabnic si dupa lege.”
 Sursa: Parintele Arsenie Boca – „Cararea Imparatiei, cap. IV – Razboiul nevazut”, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 173-174.

Cristina David

Mironositele – vestitoarele Invierii Domnului

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „ MIRONOSITELE”
Acestea sunt mironositele (purtatoarele de mir) care au ridicat, primele, steagul crestinismului, vestind Invierea Domnului.
Ele iubeau pe Iisus, fiindca El le-a ridicat la noua conceptie despre viata. Aceasta le-a adus pe urmele Lui. Iar El le-a facut primele vestitoare ale invierii.
Faptul Invierii Domnului a frant toata protivnicia, a inlaturat toata ingrozirea din calea lor.
– Ce-au cunoscut ele in Iisus ?
– Iubirea divina care le-a purificat viata, le-a innoit sufletul, le-a transfigurat existenta. O iubire care strabate in adancuri, care rascoleste toata fiinta, care creeaza din nou.
Aceasta iubire a crescut si in sufletul lor.
Aceasta iubire le-a facut, din femei slabe, fricoase, mai tari decat toate protivniciile lumii, le-a facut mai tari ca moartea, de care nu se mai temeau.


La aceste insusiri duce Iisus pe oricine care se intalneste cu EL Aceste insusiri sunt cele ce fac pe omul nou, renascut din Dumnezeu, un vestitor al invierii.
Femeile mironosite au fost invrednicite de Dumnezeu sa fie primele vestitoare ale invierii lui Iisus, ale nasterii din nou a omului; – si au corespuns.
Marturie mai stau de-a lungul veacurilor si toate sfintele fecioare, care si-au inchinat viata lui Iisus; stau marturie toate mucenitele, care L-au marturisit prin suferinta si moarte – si prin ce putere, ar fi trecut toate acestea, daca nu prin iubirea ce-o aveau de Iisus. Aceasta-ti da bucuria care intrece frica pe care-o are firea de chinuri.
Stau marturie a Invierii toate mamele crestine, care au adus copiii lor, ce s-au facut stalpi ai Bisericii lui Hristos, mucenici ai crestinatatii, suflete de eroi si sfinti.

Sursa: Parintele Arsenie Boca – „Cuvinte Viii”, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 88 – 89.

Cristina David

Iata asa era Iisus: cel mai milostiv cu pacatosii si cu pacatoasele, care-si marturiseau pacatele, si in acelasi timp, prigonitor fara egal al pacatelor mintii: fatarnicia, prejudecatile, viclenia, cu un cuvant fariseismul

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca


Iata asa era Iisus: cel mai milostiv cu pacatosii si cu pacatoasele, care-si marturiseau pacatele, si in acelasi timp, prigonitor fara egal al pacatelor mintii: fatarnicia, prejudecatile, viclenia, cu un cuvant fariseismul. Ierta coruptia trupeasca pocaita, dar nimanui n-a iertat coruptia ratiunii. A crede ca esti in regula cu Dumnezeu, dand Templului zeciuiala din izma si marar, uitand dreptatea si iubirea, e o coruptie a ratiunii: e a observa amanuntele si a pierde principiile. Iar cand amanuntele vor parea fara principii inceteaza si acestea.

Destramarea religiei provine dintr-o destramare a mintii in formalism, care apoi se stinge si el dintr-o reactiune impotriva lui. Iata ce voia sa previna si sa salveze Iisus: si amanuntele si principiile, si copacii si padurea.
Dar pe langa formalism mai era si viclenia acestor minti, pe care n-o putea suferi Iisus. Fariseii, vicleni fiind si fatarnici, intr-un fel erau si intr-altul aratau, nu puteau suferi indreptarea, ci aceasta li se parea o aluzie, un atac personal. De asemenea erau sensibili si legiuitorii.
Iisus nu s-a scuzat niciodata, daca cineva s-a simtit atins de cuvantul Sau. Daca unii marturiseau ca se simt atinsi, ii ataca pe fata: «Vai si voua legiuitorilor, ca puneti legi si sarcini la altii, iar voi nici cu degetul cel mic nu le atingeti !»
Iata luptator, intemeietor de religie, religia spiritului, restabilind ratiunea si iubirea, factori principali ai persoanei, suportul desavarsirii.
Sursa: Parintele Arsenie Boca – „Cuvinte Viii”, Editura Charisma, Deva, 2006, p.177 Extras din „CONFLICT DECLARAT”

Cristina David

Lupta cu noi insine

În fiecare zi avem de luptat cu noi înşine pentru a putea alege să facem ceea ce este plăcut lui Dumnezeu. Păcatul pe care l-am lăsat să intre în noi şi cu care ne-am obişnuit, ne împiedică să facem binele, ceea ce ne este de folos nouă şi altora. Avem de luptat zilnic cu răul din noi, până reuşim să scoatem afară ceea ce ne face rău, ceea ce ne chinuie.

Diavolul caută să ne convingă personal sau prin alţii, să fim comozi, să căutăm doar plăcerile egoiste şi astfel să stăm departe de Dumnezeu şi de adevărata fericire.

Păcatul ne face să fim dezinteresaţi de o viaţa morală, ne face să uităm de Dumnezeu, să fim indiferenţi faţă de adevărul descoperit de Dumnezeu spre mântuirea noastră.

Nu ne iubim cu adevărat când alegem să facem răul. Ne facem singuri rău, lăsându-ne amăgiţi de vicleanul diavol, care ne face să confundăm răul cu binele.

Suferim de pe urma răului pe care am ales să-l facem, nouă şi altora, dar nu avem puterea să ne oprim din alegerea păcatului ca mod de viaţă.

Oprirea de la rău este singura soluţie prin care scăpăm de suferinţă şi nefericire. Ca să ne oprim de la a face răul trebuie să ne legăm spiritual prin credinţă, smerenie, rugăciune şi iubire de Dumnezeu, Cel fără de păcat. Cu ajutorul Lui ne putem schimba modul de viaţa, alegând doar binele adevărat, nu falsul bine.

Doar începând să facem binele putem să ne oprim de la rău. În fiecare zi să înlocuim cel puţin un păcat din noi cu o virtute opusă răului respectiv şi vom începe să ne bucurăm altfel de darul vieţii, cu recunoştinţă şi mulţumire faţă de Dumnezeu.

În concluzie, zilnic avem de ales între bine şi rău. Cine alege să-L iubească pe Dumnezeu se poate schimba în bine. Lupta cu ispitele de plăcere este permanentă. Dumnezeu ne dă putere să facem ceea ce singuri nu putem face, adică să schimbăm ceea ce este urât în noi prin venirea păcatului în noi. Schimbarea adevărată vine din interior, din inimă, spre exterior. Cum alegem ceea ce ne este de folos? Cum rezistăm ispitelor de plăcere? Rugându-ne cu smerenie şi credinţă lui Dumnezeu, Cel Care ne dă harul său puterea Sa spirituală prin care disciplinăm poftele egoiste de care ne-am lăsat conduşi o anume perioadă de timp. Să nu ne lăsăm din cauza lenei şi a comodităţii învinşi de minciunile vicleanului diavol, care vine la noi cu masca prieteniei, dar el ne este doar duşman, nu prieten. Avem de luptat zilnic cu propriile neputințe care ne împiedică să facem binele.

Părintele Arsenie Boca

Ura este cea mai mare suferință a omului

Desăvârşirea şi iubirea de vrăjmaşi nu sunt sfaturi evanghelice; sunt porunci. Prin urmare, cu împlinirea sau neîmplinirea lor, stăm sau cădem din creştinism.

Îndărătnicii de noi, n-ar trebui să vorbim despre această poruncă a desăvârşirii şi iubirii de vrăjmaşi, fiindcă nu facem altceva decât ne scuzăm mereu, că nu putem. Cu alte cuvinte, repetăm acelaşi păcat pe care l-a făcut Adam, dând vina pe Dumnezeu pentru căderea sa.

Înfruntăm pe Dumnezeu că ne-a poruncit un lucru imposibil. Desăvârşirea şi iubirea de vrăjmaşi nu sunt sfaturi evanghelice; sunt porunci. Prin urmare cu împlinirea sau neîmplinirea lor, stăm sau cădem din creştinism.

Să nu descurajeze nimeni; fiecare are măsura sa, pe care trebuie să o ajungă. Pe ce cunoaştem aceasta ?

— Pe cele ce ni se întâmplă; pe cele ce ne vin fiecăruia să le trecem,ţinând seamă de aceste două porunci. Providenţa conlucră cu noi pentru desăvârşirea noastră: prin toate împrejurările grele, din care nu putem ieşi teferi decât lepădându-ne de noi înşine, ducând o cruce în fiecare zi şi îmbiaţi cu potrivnici, plini de ură, capabili să ne şi dezlege de viaţa aceasta.

Cât suntem de departe de iubirea de vrăjmaşi, şi zarea desăvârşirii cât e de departe, ne stă probă faptul că aproape în fiecare casă trăiesc laolaltă oameni care nu se înţeleg.

Dar să ne întoarcem la noi. Abia se mai propovăduieşte iubirea de oameni! Ar trebui să devenim întâi oameni!

Predica de pe Munte – Iubirea vrajmasului

Nu-i vorbă – trebuie să înţelegeţi şi aceasta – că dintre toate suferinţele care tulbură furios viața omenească, cea mai mare este ura, duşmănia şi răzbunarea: unul şi acelaşi diavol: boarea iadului între oameni.

O, tu ură, care vii din iad şi faci şi lumea iad!…

Sigur că a propovădui iubirea de vrăjmaşi între asemenea condiţii de iad, înseamnă să o păţeşti sigur. Astăzi se înţelege lucrul acesta cel mai bine. Dar când mai şi trăieşti iubirea de vrăjmaşi, iubirea care nu face deosebirea între oameni, asemenea lui Dumnezeu, care trimite ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi, riscurile sunt ultime: crucea te aşteaptă.

— Să nu se creadă că în lumea aceasta poţi crede în desăvârşire nepedepsit! Iar Iisus se ruga pentru ucigaşii Săi.

Aceasta n-o pot face decât oamenii hotărâţi să sfârşească pe o cruce. Ce facem? Fricoşii – scrie – că nu intră în împărăţia lui Dumnezeu. Deci porunca aceasta, a iubirii de vrăjmaşi şi a desăvârşirii, chiar şi Dumnezeu a plătit-o cu viaţa.

Deci, până nu ne cheamă Dumnezeu trimiţându-ne El împrejurările care să ne dezlege şi de frică şi de îndrăzneala trufiei, curajul nostru ar semăna mai mult a păcat decât a virtute. Ar fi sinucidere şi nu jertfă a iubirii.

E aci o cumpănă rezemată pe conştiinţă: noi suntem şi din lumea aceasta, desăvârşirea nu-i din lumea aceasta. Porunca desăvârşirii ne cere, pur şi simplu, strămutarea – încă în lume fiind – în împărăţia din care ne-a venit desăvârşirea, îmbrăcată concret, într-un Om-Dumnezeu, în Iisus Hristos.

(Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 126-127)

Cristina David