Fara ascultare nu e mantuire

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Previzualizează într-o filă nouă(se deschide într-o filă nouă)

Extras din „SAUL SI DAVID”
Pe calea mantuirii nimeni nu poate merge singur de nu se va lasa condus de mana nevazuta a Mantuitorului, prin preotii Bisericii, slujitorii Sai vazuti. Caci zice: «Cine va primeste pe voi pe Mine ma primeste». Deci, in calea Duhului, nu poti merge fara ucenicie la duhovnic. Multimea ispitelor, vicleniile protivnicului nevazut, razboindu-ne prin lucrurile sau oamenii vazuti, oricand ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mantuirii si sa-l rataceasca, daca duhovnicul n-ar avea mestesugul, stiinta si puterea de la Dumnezeu, ca sa imprastie si mereu sa strice lucraturile protivnicului. Pricepem prin urmare ca ucenicul sau credinciosul e dator cu ascultarea din dragoste catre duhovnicul sau, caci fara darul acestuia e cu neputinta izbavirea de necazuri si mantuirea.

Sfanta Scriptura ne insira multi ascultatori buni, dar si foarte multi neascultatori. Dintre cei ascultatori alegem spre invatatura pe regele David, care statea sub povatuirea duhovnicului sau, Natan proorocul, il numim pe Natan duhovnic si nu sfetnic al regelui, pentru faptul ca era indreptator in ale duhului si mijlocitor intre legea lui Dumnezeu si faradelegea omului, spre deosebire de sfetnic, care mijloceste intre om si om. Iar dintre neascultatori il alegem pe regele Saul, care nu primea sfatul lui Dumnezeu prin Samuil si, neascultand pana in sfarsit, a luat plata neascultarii, desavarsit pierzandu-se.
Sursa: Părintele Arsenie Boca – „CARAREA IMPARATIEI”, INVATAMINTELE REGILOR cap. II, Editura Charisma, Deva, 2006, pp 39.

Cristina David

Lupta cu noi înşine!

In fiecare zi avem de luptat cu noi insine pentru a putea alege sa facem ceea ce este placut lui Dumnezeu.

Pacatul pe care l‑am lasat sa intre in noi si cu care ne-am obisnuit, ne impiedica sa facem binele, ceea ce ne este de folos noua si altora.

Avem de luptat zilnic cu raul din noi, pana reusim sa scoatem afara ceea ce ne face rau, ceea ce ne chinuie.

Diavolul cauta sa ne convinga personal sau prin altii, sa fim comozi, sa cautam doar placerile egoiste si astfel sa stam departe de Dumnezeu si de adevarata fericire.

Pacatul ne face sa fim dezinteresati de o viata morala, ne face sa uitam de Dumnezeu, sa fim indiferenti fata de adevarul descoperit de Dumnezeu spre mantuirea noastra.

Nu ne iubim cu adevarat cand alegem sa facem raul. Ne facem singuri rau, lasandu-ne amagiti de vicleanul diavol, care ne face sa confundam raul cu binele.

Suferim de pe urma raului pe care am ales sa‑l facem, noua si altora, dar nu avem puterea sa ne oprim din alegerea pacatului ca mod de viata.

Oprirea de la rau este singura solutie prin care scapam de suferinta si nefericire. Ca sa ne oprim de la a face raul trebuie sa ne legam spiritual prin credinta, smerenie, rugaciune si iubire de Dumnezeu, Cel fara de pacat. Cu ajutorul Lui ne putem schimba modul de viata, alegand doar binele adevarat, nu falsul bine.

Doar incepand sa facem binele putem sa ne oprim de la rau. In fiecare zi sa inlocuim cel putin un pacat din noi cu o virtute opusa raului respectiv si vom incepe sa ne bucuram altfel de darul vietii, cu recunostinta si multumire fata de Dumnezeu.

In concluzie, zilnic avem de ales intre bine si rau. Cine alege sa‑L iubeasca pe Dumnezeu se poate schimba in bine. Lupta cu ispitele de placere este permanenta. Dumnezeu ne da putere sa facem ceea ce singuri nu putem face, adica sa schimbam ceea ce este urat in noi prin venirea pacatului in noi. Schimbarea adevarata vine din interior, din inima, spre exterior. Cum alegem ceea ce ne este de folos? Cum rezistam ispitelor de placere? Rugandu-ne cu smerenie si credinta lui Dumnezeu, Cel Care ne da harul sau puterea Sa spirituala prin care disciplinam poftele egoiste de care ne-am lasat condusi o anume perioada de timp. Sa nu ne lasam din cauza lenei si a comoditatii invinsi de minciunile vicleanului diavol, care vine la noi cu masca prieteniei, dar el ne este doar dusman, nu prieten. Avem de lupatat zilnic cu propriile neputinte care ne impiedica sa facem binele.

ortodoxism.com

Cristina David

Simplitatea si firescul faptelor bune

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

„Nu-i destul sa faci fapte bune: trebuie sa te faci tu insuti bun. Numai fapta buna, savarsita adesea, te imbunatateste. Faptele bune, pe langa rostul real ce-l au de-a ajuta pe Lazarii lumii, mai au si rostul ca sa-ti faca tie bunatatea, milostivirea, iubirea: a doua natura. si isi implinesc rostul acesta, al doilea, cu atat mai degraba, cu cat nu se urmareste acesta. E bine a face binele ca pe-un lucru de la sine inteles, simplu si firesc, cum rasare soarele.
Cu o ceapa zvarlita dupa un sarac, n-ai facut bunatatea a doua ta natura. Dar nu e vorba de a doua natura, e vorba de revenirea la natura noastra primara, natura noastra de obarsie, la care ne readuce Iisus.
Dumnezeu a facut totul din partea Sa. Mai urmeaza partea din partea noastra.
Deciziile acestea sau nepasarea de ele, hotarasc simplu si decisiv de vesnicia noastra.
Mai hotarator nu se poate vorbi !”
Sursa: Parintele Arsenie Boca – „ Cuvinte Viii”, Editura Charisma, Deva, 2006, p. 157
Extras din „BOGATUL ŞI SĂRACUL”

Cristina David

Smerenia – luarea Crucii Lui Hristos

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „ASCEZA… RATIUNII…”
Din pricina ca Iisus nu poate fi inteles prin categoriile ratiunii, prin felul de a fi al lumii, ci numai prin Revelatie – iar omul anevoie se ridica la inaltimea Revelatiei – faptul acesta il sileste pe om sa-si vada cu ochii toata mizeria intreprinderii sale in cunoasterea lui Dumnezeu. Neputinta cuprinderii lui Dumnezeu il constrange pe om sa-si vada marginile, caducitatea, neajunsul cunoasterii, tragedia ratiunii. Ratiunea trebuie sa admita credinta, aceasta asceza a ratiunii.
De aci, fata de Iisus, care se impune, rezulta numai doua atitudini: sau e refuzat si osandit la moarte, ca o absurditate in lume, ca pe unul ce ameninta lumea cu sfarsitul, sau e primit ca un sfarsit al lumii, ca o cruce a
ratiunii, o smerenie a ei. Sau picatura de apa va nega oceanul fiindca… nu-l poate cuprinde si ca urmare il va tagadui ca obarsie a sa, sau picatura de apa nu va nega oceanul, desi nu-l poate cuprinde, ci isi va recunoaste obarsia sa in el. Este prin urmare si o rastignire a mintii.

Luarea crucii lui Hristos e totuna cu smerenia, iar smerenia e recunoasterea masurii de om si primirea misterului ce ne depaseste, ca
mister.
Daca cunoasterea, superioritatea subiectului fata de «obiect» e tot sufletul nostru, atunci fata de Iisus suntem in situatia sa ne pierdem sufletul, fiindca Iisus se impune, dar nu ca «obiect». Iisus ne impune un alt mod de-a-L cunoaste; si ne povatuieste simplu, divin de simplu: sa ne pierdem sufletul pentru El, caci numai asa-L vom castiga. Numai asa va invia sufletul nostru. Cu alte cuvinte, in fata lui Iisus, sa nu ne mai tinem de zidul chinezesc al marginirii noastre, decat ca de un puternic motiv de smerenie. Altfel nu se largeste fiinta noastra; altfel nu pierdem lumea, preferand pe Iisus.
Cine va face asa va fi marturisit de Iisus inaintea Tatalui, ca unul ce a infruntat pe pamant riscul marturisirii lui Dumnezeu. Cine rastigneste in sine cunoasterea lumii (care nici pentru lumea aceasta nu e toata buna), preferand cunoasterea care era in Iisus, «in care sunt ascunse toate comorile cunostintei si ale intelepciunii» (Coloseni 2,3), acela pune viu fiinta sa in fata lui Dumnezeu.
Abia aceasta e «cunoasterea Adevarului», «care ne va face liberi !»
Sursa: Părintele Arsenie Boca – „CUVINTE VII”,  Editura Charisma, Deva, 2006, pp 145-146.

Cristina David