Mironositele – vestitoarele Invierii Domnului

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „ MIRONOSITELE”
Acestea sunt mironositele (purtatoarele de mir) care au ridicat, primele, steagul crestinismului, vestind Invierea Domnului.
Ele iubeau pe Iisus, fiindca El le-a ridicat la noua conceptie despre viata. Aceasta le-a adus pe urmele Lui. Iar El le-a facut primele vestitoare ale invierii.
Faptul Invierii Domnului a frant toata protivnicia, a inlaturat toata ingrozirea din calea lor.
– Ce-au cunoscut ele in Iisus ?
– Iubirea divina care le-a purificat viata, le-a innoit sufletul, le-a transfigurat existenta. O iubire care strabate in adancuri, care rascoleste toata fiinta, care creeaza din nou.
Aceasta iubire a crescut si in sufletul lor.
Aceasta iubire le-a facut, din femei slabe, fricoase, mai tari decat toate protivniciile lumii, le-a facut mai tari ca moartea, de care nu se mai temeau.


La aceste insusiri duce Iisus pe oricine care se intalneste cu EL Aceste insusiri sunt cele ce fac pe omul nou, renascut din Dumnezeu, un vestitor al invierii.
Femeile mironosite au fost invrednicite de Dumnezeu sa fie primele vestitoare ale invierii lui Iisus, ale nasterii din nou a omului; – si au corespuns.
Marturie mai stau de-a lungul veacurilor si toate sfintele fecioare, care si-au inchinat viata lui Iisus; stau marturie toate mucenitele, care L-au marturisit prin suferinta si moarte – si prin ce putere, ar fi trecut toate acestea, daca nu prin iubirea ce-o aveau de Iisus. Aceasta-ti da bucuria care intrece frica pe care-o are firea de chinuri.
Stau marturie a Invierii toate mamele crestine, care au adus copiii lor, ce s-au facut stalpi ai Bisericii lui Hristos, mucenici ai crestinatatii, suflete de eroi si sfinti.

Sursa: Parintele Arsenie Boca – „Cuvinte Viii”, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 88 – 89.

Cristina David

Dumnezeu doreste de la noi iubire dezinteresata –

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „DINCOLO DE INTAMPLARI…”
Ca Dumnezeu uneori pedepseste raul si uneori rasplateste binele, e ca sa stie omul ca raul se pedepseste si binele se rasplateste.
Daca o face rar in lumea aceasta, e semn ca o face sigur in cealalta. Daca uneori nu rasplateste binele dreptului e semn ca-i lucreaza rabdarea. In amandoua cazurile Dumnezeu asteapta sfarsitul omului: in ce sfarseste omul; fie ca a fost multa vreme bun, dar pierzand rabdarea in nevointele binelui, isi pierde socoteala si deci plata, fie ca a fost multa vreme rau «si venindu-si intru sine» se intoarce catre Dumnezeu, si cele de pe urma ale omului au ultimul cuvant.


O rasplata aici si imediata, pentru toate faptele, ar dauna libertatii omenesti. Raul nu s-ar face de frica pedepsei. Binele s-ar face din interesul rasplatii. S-ar micsora ceva din slava lui Dumnezeu si s-ar micsora si prestigiul fiintei omenesti.
Iata prin urmare la ce climat de libertate si dragoste dezinteresata vrea Dumnezeu sa-si ridice fiii, la Sensul lor metafizic, cel ascuns in Dumnezeu, care Duh este si Iubire si Adevar, si acestea fac si pe oameni cu adevarat liberi si cunoscuti si lor insisi ca atare.
Sursa: Parintele Arsenie Boca – „Cuvinte Vii”, Editura Charisma, Deva, 2006, p.190 – Extras din „DINCOLO DE INTAMPLARI…”

Cristina David

Iata asa era Iisus: cel mai milostiv cu pacatosii si cu pacatoasele, care-si marturiseau pacatele, si in acelasi timp, prigonitor fara egal al pacatelor mintii: fatarnicia, prejudecatile, viclenia, cu un cuvant fariseismul

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca


Iata asa era Iisus: cel mai milostiv cu pacatosii si cu pacatoasele, care-si marturiseau pacatele, si in acelasi timp, prigonitor fara egal al pacatelor mintii: fatarnicia, prejudecatile, viclenia, cu un cuvant fariseismul. Ierta coruptia trupeasca pocaita, dar nimanui n-a iertat coruptia ratiunii. A crede ca esti in regula cu Dumnezeu, dand Templului zeciuiala din izma si marar, uitand dreptatea si iubirea, e o coruptie a ratiunii: e a observa amanuntele si a pierde principiile. Iar cand amanuntele vor parea fara principii inceteaza si acestea.

Destramarea religiei provine dintr-o destramare a mintii in formalism, care apoi se stinge si el dintr-o reactiune impotriva lui. Iata ce voia sa previna si sa salveze Iisus: si amanuntele si principiile, si copacii si padurea.
Dar pe langa formalism mai era si viclenia acestor minti, pe care n-o putea suferi Iisus. Fariseii, vicleni fiind si fatarnici, intr-un fel erau si intr-altul aratau, nu puteau suferi indreptarea, ci aceasta li se parea o aluzie, un atac personal. De asemenea erau sensibili si legiuitorii.
Iisus nu s-a scuzat niciodata, daca cineva s-a simtit atins de cuvantul Sau. Daca unii marturiseau ca se simt atinsi, ii ataca pe fata: «Vai si voua legiuitorilor, ca puneti legi si sarcini la altii, iar voi nici cu degetul cel mic nu le atingeti !»
Iata luptator, intemeietor de religie, religia spiritului, restabilind ratiunea si iubirea, factori principali ai persoanei, suportul desavarsirii.
Sursa: Parintele Arsenie Boca – „Cuvinte Viii”, Editura Charisma, Deva, 2006, p.177 Extras din „CONFLICT DECLARAT”

Cristina David

Lupta cu noi insine

În fiecare zi avem de luptat cu noi înşine pentru a putea alege să facem ceea ce este plăcut lui Dumnezeu. Păcatul pe care l-am lăsat să intre în noi şi cu care ne-am obişnuit, ne împiedică să facem binele, ceea ce ne este de folos nouă şi altora. Avem de luptat zilnic cu răul din noi, până reuşim să scoatem afară ceea ce ne face rău, ceea ce ne chinuie.

Diavolul caută să ne convingă personal sau prin alţii, să fim comozi, să căutăm doar plăcerile egoiste şi astfel să stăm departe de Dumnezeu şi de adevărata fericire.

Păcatul ne face să fim dezinteresaţi de o viaţa morală, ne face să uităm de Dumnezeu, să fim indiferenţi faţă de adevărul descoperit de Dumnezeu spre mântuirea noastră.

Nu ne iubim cu adevărat când alegem să facem răul. Ne facem singuri rău, lăsându-ne amăgiţi de vicleanul diavol, care ne face să confundăm răul cu binele.

Suferim de pe urma răului pe care am ales să-l facem, nouă şi altora, dar nu avem puterea să ne oprim din alegerea păcatului ca mod de viaţă.

Oprirea de la rău este singura soluţie prin care scăpăm de suferinţă şi nefericire. Ca să ne oprim de la a face răul trebuie să ne legăm spiritual prin credinţă, smerenie, rugăciune şi iubire de Dumnezeu, Cel fără de păcat. Cu ajutorul Lui ne putem schimba modul de viaţa, alegând doar binele adevărat, nu falsul bine.

Doar începând să facem binele putem să ne oprim de la rău. În fiecare zi să înlocuim cel puţin un păcat din noi cu o virtute opusă răului respectiv şi vom începe să ne bucurăm altfel de darul vieţii, cu recunoştinţă şi mulţumire faţă de Dumnezeu.

În concluzie, zilnic avem de ales între bine şi rău. Cine alege să-L iubească pe Dumnezeu se poate schimba în bine. Lupta cu ispitele de plăcere este permanentă. Dumnezeu ne dă putere să facem ceea ce singuri nu putem face, adică să schimbăm ceea ce este urât în noi prin venirea păcatului în noi. Schimbarea adevărată vine din interior, din inimă, spre exterior. Cum alegem ceea ce ne este de folos? Cum rezistăm ispitelor de plăcere? Rugându-ne cu smerenie şi credinţă lui Dumnezeu, Cel Care ne dă harul său puterea Sa spirituală prin care disciplinăm poftele egoiste de care ne-am lăsat conduşi o anume perioadă de timp. Să nu ne lăsăm din cauza lenei şi a comodităţii învinşi de minciunile vicleanului diavol, care vine la noi cu masca prieteniei, dar el ne este doar duşman, nu prieten. Avem de luptat zilnic cu propriile neputințe care ne împiedică să facem binele.

Părintele Arsenie Boca

Ura este cea mai mare suferință a omului

Desăvârşirea şi iubirea de vrăjmaşi nu sunt sfaturi evanghelice; sunt porunci. Prin urmare, cu împlinirea sau neîmplinirea lor, stăm sau cădem din creştinism.

Îndărătnicii de noi, n-ar trebui să vorbim despre această poruncă a desăvârşirii şi iubirii de vrăjmaşi, fiindcă nu facem altceva decât ne scuzăm mereu, că nu putem. Cu alte cuvinte, repetăm acelaşi păcat pe care l-a făcut Adam, dând vina pe Dumnezeu pentru căderea sa.

Înfruntăm pe Dumnezeu că ne-a poruncit un lucru imposibil. Desăvârşirea şi iubirea de vrăjmaşi nu sunt sfaturi evanghelice; sunt porunci. Prin urmare cu împlinirea sau neîmplinirea lor, stăm sau cădem din creştinism.

Să nu descurajeze nimeni; fiecare are măsura sa, pe care trebuie să o ajungă. Pe ce cunoaştem aceasta ?

— Pe cele ce ni se întâmplă; pe cele ce ne vin fiecăruia să le trecem,ţinând seamă de aceste două porunci. Providenţa conlucră cu noi pentru desăvârşirea noastră: prin toate împrejurările grele, din care nu putem ieşi teferi decât lepădându-ne de noi înşine, ducând o cruce în fiecare zi şi îmbiaţi cu potrivnici, plini de ură, capabili să ne şi dezlege de viaţa aceasta.

Cât suntem de departe de iubirea de vrăjmaşi, şi zarea desăvârşirii cât e de departe, ne stă probă faptul că aproape în fiecare casă trăiesc laolaltă oameni care nu se înţeleg.

Dar să ne întoarcem la noi. Abia se mai propovăduieşte iubirea de oameni! Ar trebui să devenim întâi oameni!

Predica de pe Munte – Iubirea vrajmasului

Nu-i vorbă – trebuie să înţelegeţi şi aceasta – că dintre toate suferinţele care tulbură furios viața omenească, cea mai mare este ura, duşmănia şi răzbunarea: unul şi acelaşi diavol: boarea iadului între oameni.

O, tu ură, care vii din iad şi faci şi lumea iad!…

Sigur că a propovădui iubirea de vrăjmaşi între asemenea condiţii de iad, înseamnă să o păţeşti sigur. Astăzi se înţelege lucrul acesta cel mai bine. Dar când mai şi trăieşti iubirea de vrăjmaşi, iubirea care nu face deosebirea între oameni, asemenea lui Dumnezeu, care trimite ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi, riscurile sunt ultime: crucea te aşteaptă.

— Să nu se creadă că în lumea aceasta poţi crede în desăvârşire nepedepsit! Iar Iisus se ruga pentru ucigaşii Săi.

Aceasta n-o pot face decât oamenii hotărâţi să sfârşească pe o cruce. Ce facem? Fricoşii – scrie – că nu intră în împărăţia lui Dumnezeu. Deci porunca aceasta, a iubirii de vrăjmaşi şi a desăvârşirii, chiar şi Dumnezeu a plătit-o cu viaţa.

Deci, până nu ne cheamă Dumnezeu trimiţându-ne El împrejurările care să ne dezlege şi de frică şi de îndrăzneala trufiei, curajul nostru ar semăna mai mult a păcat decât a virtute. Ar fi sinucidere şi nu jertfă a iubirii.

E aci o cumpănă rezemată pe conştiinţă: noi suntem şi din lumea aceasta, desăvârşirea nu-i din lumea aceasta. Porunca desăvârşirii ne cere, pur şi simplu, strămutarea – încă în lume fiind – în împărăţia din care ne-a venit desăvârşirea, îmbrăcată concret, într-un Om-Dumnezeu, în Iisus Hristos.

(Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 126-127)

Cristina David

«O femeie, mare este credinta ta, fie tie precum voiesti !»


Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca


Extras din „CANANEANCA”

Cu cat orizontul tau e mai ingust, sau mai ingustat de durerea ta, cu atat nelinistea ta e mai mare, – si poate sa fie mai mare ca a toata lumea.
Asta era starea sufleteasca a Cananeencii.
Dar iata trece Iisus pe langa tragedia aceasta: toate tragediile tipa la Dumnezeu, ori rugandu-L, ori hulindu-L. Iisus se face ca nu aude. «Nu i-a raspuns ei nici un cuvant.» Dar L-au rugat si ucenicii Lui s-o auda: «Ca striga in urma noastra».
Iisus s-a facut ca nu-i asculta. Dar in nevazut atragea sufletul deznadajduit la Sine, si «ea venind, I s-a inchinat Lui, zicand: Doamne, ajuta-mi !»
In afara, in cuvinte, Iisus de asemenea s-a facut ca n-o asculta. I-a spus si Iisus o ingustime, tot asa de stramta, ca a ei: «Nu sunt trimis tara numai catre oile cele pierdute ale casei lui Israil» si ca: «Nu se cade a lua painea fiilor si a o da cainilor».
Cu alte cuvinte Iisus ii punea in fata pacatul ei, peste care o imbia sa treaca.
Si iata femeia aceasta a iesit din ingustimea sa si nu s-a smintit ca-i asemanata cu cainii.
Atunci cand ochiul ei a vazut mai mult, cand s-a mutat din ingustimea durerii sale in bunatatea fara margini a lui Dumnezeu: s-a izbavit in clipa aceea.
Asa a condus Dumnezeu minunea aceasta, ca a tamaduit mama si prin tamaduirea ei s-a insanatosit si fiica ei de acasa.
Si s-a mirat Iisus zicandu-i: «O femeie, mare este credinta ta, fie tie precum voiesti !» – si adauga Evanghelia: «si s-a tamaduit fiica ei in ceasul acela».
Cu un cuvant au iesit toti din cercurile lor inguste, la orizontul cel mai larg, care este linistea dumnezeiasca si care tamaduieste orice boala si linisteste orice vifor din suflet.
Dumnezeu s-a biruit de rugaciunea omului – si inca a unei femei neputincioase – si i-a adus firea in linistea Sa, mai presus de sminteala si durere.
Sa ne fie Iisus si noua, asemenea !
Sursa: Parintele Arsenie Boca – „Cuvinte Vii”, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 26-27

Cristina David

SFÂNTUL VASILE CEL MARE: – UN IERARH DE ATITUDINE”


Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Cand viata aceasta e incurajata de statornicia bogatiei, de negrija intamplarilor, omul se strica; iar o viata stricata de patimi strica si mintea, care, odata stricata, nu mai deosebeste adevarul de minciuna sau binele de rau, ci le zice tocmai intors: raului bine si minciunii adevar.
Incetand prigoanele, asa se stricasera purtarile crestinilor si asa se intindea tagaduirea dumnezeirii Mantuitorului, incat – zice un istoric al vremii daca Dumnezeu n-ar fi trimis pe sfintii Vasile, Grigorie si loan, ar fi trebuit sa vie Hristos a doua oara. (Caci faradelegile grabesc Judecata). Iar un filosof crestin din vremea noastra, facand o supraprivire asupra istoriei crestinismului, la fel gaseste ca, crestinii au trecut cu succes prima ispita ridicata impotriva crestinismului: ispita persecutiilor, dar n-au trecut cu acelasi succes si ispita a doua, a triumfului (asupra paganismului).

Sfintii Trei Ierarhi

E si explicabil: prima ispita a intalnit in fata crestini adevarati, care se hotarasera intr-un fel cu viata aceasta: s-o jertfeasca pentru Dumnezeu: pe cand ispita a doua, a triumfului, pentru care trebuie sa fii intelept s-o ocolesti, a gasit in fata o mare turma de crestini figuranti.
Dar iata cum Providenta a descalcit lucrurile: pentru cei credinciosi a trimis pe sfinti; iar pentru figuranti, si indeosebi arieni, a trimis pe imparatul Iulian Apostatul, care din crestin s-a declarat pagan si vrajmas al lui Hristos. Ba ca sa-si bata joc de o proorocie a Mantuitorului, a intreprins un razboi in calea la Ierusalim, ca sa zideasca templul lui Solomon. In lupta insa s-a trezit cu o sageata otravita in piept. Aceasta l-a ingrozit si l-a facut sa strige: „M-ai invins Galileene !”

Deci toti cei ce tagaduiau dumnezeirea Mantuitorului, ca sa faca pe placul imparatului apostat, ca sa fie „la moda” s-au lepadat de crestinism.
Dar parca era un facut: toti cei ce s-au lepadat de Hristos nu se multumeau numai cu lepadarea lor ci urmareau si lepadarea altora; iar daca aceia se impotriveau, vrajba era gata si incepea prigoana.
Iata focul in care se lamuresc credinciosii, iata firul de legatura cu inaintasii lor – mucenicii.
 Sursa: Parintele Arsenie Boca – „Cuvinte Viii”, Editura Charisma, Deva, 2006, p. 21

Cristina David