Lupta nevazuta

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „LUPTA DUPA LEGE”
„Cei ce nu urmaresc in viata aceasta nimic mai mult decat sa fie fericiti in lume si tihniti in trup, acestia n-au razboi cu diavolul: pe acestia ii are tara de razboi. Caci cata vreme umbla dupa tihneala si fericire desarta, n-au sa se trezeasca din vraja vrajmasa, care-i tine bine inclestati in lumea aceasta sensibila, prin care-i duce pe nebagate de seama la pierzare sigura. De aceea a zis un sfant parinte ca cea mai primejdioasa temnita e aceea in care te simti bine: nu vei iesi din ea niciodata.
Razboiul incepe abia cu cei ce vor sa-si refaca fericirea Raiului pierdut, stradanie pentru care invata sa se desprinda pe rand din toata tihneala si slava desarta a vietii acesteia. si incepe asa:
Toate patimile sau lucrarile impotriva firii se ivesc mai intai in minte, in partea cea mai subtire a fapturii noastre nevazute. Aici vine un chip sau un gand al lumii acesteia si sta ca o momeala. Iar mintea, daca e neinvatata sau neprevenita despre lucratura straina, ca un miel nestiutor, vede lupul si se duce la el, crezand ca e oaie. Iar daca lupul mai e si viclean, se imbraca in piele de oaie si bietul miel, neavand mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce in coltii lupului flamand.
Prima intalnire intre minte si diavol e la linia momelii, pe care o flutura el in vazul mintii. Daca mintea nu baga momeala in seama, vrajmasul staruie cu ea, o arata mai sclipitoare, ca sa o faca iubita mintii. Aceasta e a doua inaintare a razboiului, sau asupreala. Daca la asupreala a izbutit sa fure mintea cu momeala si sa o faca sa vorbeasca impreuna, avem inaintarea la unire.


Mintea insa se trezeste ca a fost furata de gand strain si ca se afla in altceva, decat in ceea ce-i era dat dupa fire; iar cand isi da seama de ea insasi si de cele in care se afla, avem lupta cea de gand la o clipa hotaratoare. Se va invoi mintea sa mearga dupa momeala mai departe, sau se va intoarce de la dansa? Aici e lupta, si clipele sunt scumpe; si de cele mai multe ori viata intreaga a unuia sau a multime de insi atarna de lupta nevazuta a catorva clipe. Daca intarziem sa ne luptam, se poate intampla ca fara veste sa fim invaluiti la minte din partea poftei sau a iutimii, asupra carora inca arunca vrajmasul aprinderea sa. Prin urmare, ostas al lui Hristos, lupta trebuie data grabnic si dupa lege.”
 Sursa: Parintele Arsenie Boca – „Cararea Imparatiei, cap. IV – Razboiul nevazut”, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 173-174.

Cristina David

Părintele Arsenie Boca – „Un Tovarăş nevăzut”

Înaintea minţii oamenilor se deschid două căi: una lată, plină de ademeniri, şi de aceea mulţi sunt cei ce merg pe dânsa; iar alta, suitoare şi îngustă, şi puţini se află care să meargă pe ea. Calea largă e calea pierzării. Pe ea aleargă de zor două feluri de drumeţi: Lucifer, cu toată ceata lui de îngeri, aruncaţi pe pământ şi toată „lumea” pe care o înşeală el. Şi-i înşeală aşa că-i înţeapă cu acul plăcut al păcatului, care le amorţeşte sufletul o vreme, sau chiar toată vremea vieţii pământeşti. Aceştia pentru Dumnezeu sunt morţi, deşi lor li se pare că trăiesc, dar sunt numai trupuri. Toţi aceştia, câtă vreme trăiesc sunt morţi, neştiind de Dumnezeu, sunt cu îngerii cei răi împreună călători la iad, pe calea pierzării. Aşa au călătorit toţi nepoţii lui Adam, mii de ani de-a rândul.

Dar Dumnezeu preamilostivul, din iubirea de oameni a făcut totul din partea Sa, ca să-i întoarcă pe oameni din povârnirea pierzării într-o cale nouă, în calea mântuirii. De aceea Fiul, a doua Faţă a lui Dumnezeu, S-a făcut Om desăvârşit – afară de păcat – şi ne-a arătat Cărarea. Prin urmare, calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate şi dându-ne îndrăzneală. Pe cărarea mântuirii încă merg două feluri de călători, căci de-atunci… un Tovarăş nevăzut şi bun merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele, cu fiecare rând de oameni, până la sfârşitul veacului: Dumnezeu Însuşi şi cu sfinţii Săi, întovărăşind nevăzut pe oameni…

Pr. Arsenie Boca – Cărarea Împărăţiei, ed. 1995, p. 14

Cristina David

Din invataturile Parintelui Arsenie Boca – Împărăţia copiilor (Fragment)

Cuvintele lui Hristos ” Lasati copiii sa vina la Mine, ca a unora ca acestia este Imparatia cerurilor, ( Matei 19,14) sunt o porunca pentru noi toti care vrem sa ne mantuim, si sa ne silim sa avem inima smerita si nevinovata de copii. Asa ne spune si ne invata Sfantul Ierarh Vasile cel mare.

Dar vezi ca nu a zis ca numai a acestora este imparatia cerurilor, ci : „ a unora ca acestia ” . Adica toti care prin darul lui Dumnezeu si prin lucrarea faptelor bune ajung la masura curateniei si a nevinovatiei pruncilor, vor dobandi imparatia cerurilor. Aceasta porunca priveste si pe parintii trupesti. Ca au prima datorie fata de copii sa le dea viata, sa-i lase sa vina la viata, iar nu sa-i omoare. Apoi au porunca sa-si creasca copiii in credinta si in frica de Dumnezeu, in rugaciune si in viata curata. De vor face asa, copiii lor vor creste bine, vor purta in ei pe Hristos si vor urma toata viata lui Hristos. In felul acesta vor implini si ei porunca Domnului : ” Lasati copiii sa vina la Mine !” . Frumoase si pline de invatatura cuvinte la care este bine sa luam aminte , noi , parintii . Tot ceea ce Mantuitorul nostru ne-a sfatuit si ne-a invatat trebuie sa constituie o porunca pentru fiecare crestin.

Parintele Arsenie Boca s-a oprit asupra acestui indemn/porunca rostit de Domnul Iisus Hristos cu o deosebita sensibilitate si delicatete. El a vazut in copii sursa de liniste necesara sufletului omului apasat de griji si necazuri , tocmai pentru ca ei intruchipeaza tot ce Dumnezeu doreste ca omul nou sa obtina : puritate in locul intinarii, nevinovatia in locul pacatelor si credinta nestramutata in bunatatea fara de margini , iubirea necuprinsa si sprijinul in toate a Tatalui ceresc.

Cristina David

CUVINTE VII – „Împărăţia copiilor” (Fragment)

„Copiii odihnesc şi refac omul.
Chiar ei sunt o refacere a omului. Ei rezumă: gingăşia şi frumuseţea; puritatea, nevinovăţia şi credinţa.SuffertheLittleChildren

Chiar pe Iisus L-au odihnit copiii.

Cei mari Îl amărau mereu. Şi ieşise bine din necredincioasa Betsaida, unde Iisus abia tămăduise un orb, n-a izbăvit bine pe Petru de milostivirea Satanei, când a precizat curajul necesar şi riscurile mântuirii (o asemănare cu Iisus neapărat necesară: concluzia uceniciei), când iată altă probă de micime sufletescă: În drum spre Capernaum ucenicii se priceau între ei, care ar fi mai mare? (Cine ştie dacă Petru a mai avut vreo pretenţie?) Când i-a întrebat Iisus despre ce vorbeau între ei pe cale, ucenicii au tăcut. Simţeau că au vorbit din ale cui nu trebuie. Acela se strămutase din Petru în ceilalţi, pe altă temă a celor omeneşti. După atâtea, şi atâţia – de la toţi  – Iisus avea nevoie de odihnă. Deci şezând i-a chemat ( – Şi de câte ori i-a tot chemat! – ) şi le-a zis: De voieşte cineva să fie întâi, să fie cel mai de pe urmă dintre toţi şi sluga tuturora.
Mare înaintea lui Dumnezeu nu poate fi decât omul smerit.
Şi luând un copilaş în braţe le-a zis: «Cine primeşte pe unul dintre aceşti prunci în numele Meu, pe Mine mă primeşte şi pe Cel ce m-a trimis pe Mine».
Cuvântul poate fi lărgit: Dacă mamele ar primi copiii în numele Domnului, ce străveziu ar fi în ei chipul lui Iisus ! Abia atunci şi-ar da seama pe cine au primit prin copii. Copiii ajung în braţele lui Dumnezeu, fiindcă ei sunt cel mai aproape de El. Modul lor de-a fi e cel mai iubit de Dumnezeu. Înţelepţii îl înţeleg pe Dumnezeu ca pe-o necesitate în explicarea lumii. Copiii îl au ca pe un bunic de pe celălalt tărâm. Iată de ce copiii sunt în Adevăr, şi înţelepţii pe dinafara lui.
Găseşti ceva şi cu mintea, dar numai dacă ai o inimă de copil. Aceasta te duce de-a dreptul în braţele Adevărului. În ochii copiilor seninătatea e de culoarea cerului. Nu e Dumnezeu mai real în Împărăţia copiilor decât într-un tratat de «Mecanică cerească»? Dumnezeu şi copiii au înrudirea pe care noi cei mari o pierdem.
Sfinţii sunt nişte mari copii. – Departe mai suntem de ei! -”

Sursa: Părintele Arsenie Boca, Cuvinte Vii  Editura Charisma, Deva, 2006.

articol postat de  Cristina David