Înaintea minţii oamenilor se deschid două căi: una lată, plină de ademeniri, şi de aceea mulţi sunt cei ce merg pe dânsa; iar alta, suitoare şi îngustă, şi puţini se află care să meargă pe ea. Calea largă e calea pierzării. Pe ea aleargă de zor două feluri de drumeţi: Lucifer, cu toată ceata lui de îngeri, aruncaţi pe pământ şi toată „lumea” pe care o înşeală el. Şi-i înşeală aşa că-i înţeapă cu acul plăcut al păcatului, care le amorţeşte sufletul o vreme, sau chiar toată vremea vieţii pământeşti. Aceştia pentru Dumnezeu sunt morţi, deşi lor li se pare că trăiesc, dar sunt numai trupuri. Toţi aceştia, câtă vreme trăiesc sunt morţi, neştiind de Dumnezeu, sunt cu îngerii cei răi împreună călători la iad, pe calea pierzării. Aşa au călătorit toţi nepoţii lui Adam, mii de ani de-a rândul.
Dar Dumnezeu preamilostivul, din iubirea de oameni a făcut totul din partea Sa, ca să-i întoarcă pe oameni din povârnirea pierzării într-o cale nouă, în calea mântuirii. De aceea Fiul, a doua Faţă a lui Dumnezeu, S-a făcut Om desăvârşit – afară de păcat – şi ne-a arătat Cărarea. Prin urmare, calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate şi dându-ne îndrăzneală. Pe cărarea mântuirii încă merg două feluri de călători, căci de-atunci… un Tovarăş nevăzut şi bun merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele, cu fiecare rând de oameni, până la sfârşitul veacului: Dumnezeu Însuşi şi cu sfinţii Săi, întovărăşind nevăzut pe oameni…
Pr. Arsenie Boca – Cărarea Împărăţiei, ed. 1995, p. 14
Cristina David
Parintele Arsenie Boca Un om mai presus de oameni 