Ura este cea mai mare suferință a omului

Desăvârşirea şi iubirea de vrăjmaşi nu sunt sfaturi evanghelice; sunt porunci. Prin urmare, cu împlinirea sau neîmplinirea lor, stăm sau cădem din creştinism.

Îndărătnicii de noi, n-ar trebui să vorbim despre această poruncă a desăvârşirii şi iubirii de vrăjmaşi, fiindcă nu facem altceva decât ne scuzăm mereu, că nu putem. Cu alte cuvinte, repetăm acelaşi păcat pe care l-a făcut Adam, dând vina pe Dumnezeu pentru căderea sa.

Înfruntăm pe Dumnezeu că ne-a poruncit un lucru imposibil. Desăvârşirea şi iubirea de vrăjmaşi nu sunt sfaturi evanghelice; sunt porunci. Prin urmare cu împlinirea sau neîmplinirea lor, stăm sau cădem din creştinism.

Să nu descurajeze nimeni; fiecare are măsura sa, pe care trebuie să o ajungă. Pe ce cunoaştem aceasta ?

— Pe cele ce ni se întâmplă; pe cele ce ne vin fiecăruia să le trecem,ţinând seamă de aceste două porunci. Providenţa conlucră cu noi pentru desăvârşirea noastră: prin toate împrejurările grele, din care nu putem ieşi teferi decât lepădându-ne de noi înşine, ducând o cruce în fiecare zi şi îmbiaţi cu potrivnici, plini de ură, capabili să ne şi dezlege de viaţa aceasta.

Cât suntem de departe de iubirea de vrăjmaşi, şi zarea desăvârşirii cât e de departe, ne stă probă faptul că aproape în fiecare casă trăiesc laolaltă oameni care nu se înţeleg.

Dar să ne întoarcem la noi. Abia se mai propovăduieşte iubirea de oameni! Ar trebui să devenim întâi oameni!

Predica de pe Munte – Iubirea vrajmasului

Nu-i vorbă – trebuie să înţelegeţi şi aceasta – că dintre toate suferinţele care tulbură furios viața omenească, cea mai mare este ura, duşmănia şi răzbunarea: unul şi acelaşi diavol: boarea iadului între oameni.

O, tu ură, care vii din iad şi faci şi lumea iad!…

Sigur că a propovădui iubirea de vrăjmaşi între asemenea condiţii de iad, înseamnă să o păţeşti sigur. Astăzi se înţelege lucrul acesta cel mai bine. Dar când mai şi trăieşti iubirea de vrăjmaşi, iubirea care nu face deosebirea între oameni, asemenea lui Dumnezeu, care trimite ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi, riscurile sunt ultime: crucea te aşteaptă.

— Să nu se creadă că în lumea aceasta poţi crede în desăvârşire nepedepsit! Iar Iisus se ruga pentru ucigaşii Săi.

Aceasta n-o pot face decât oamenii hotărâţi să sfârşească pe o cruce. Ce facem? Fricoşii – scrie – că nu intră în împărăţia lui Dumnezeu. Deci porunca aceasta, a iubirii de vrăjmaşi şi a desăvârşirii, chiar şi Dumnezeu a plătit-o cu viaţa.

Deci, până nu ne cheamă Dumnezeu trimiţându-ne El împrejurările care să ne dezlege şi de frică şi de îndrăzneala trufiei, curajul nostru ar semăna mai mult a păcat decât a virtute. Ar fi sinucidere şi nu jertfă a iubirii.

E aci o cumpănă rezemată pe conştiinţă: noi suntem şi din lumea aceasta, desăvârşirea nu-i din lumea aceasta. Porunca desăvârşirii ne cere, pur şi simplu, strămutarea – încă în lume fiind – în împărăţia din care ne-a venit desăvârşirea, îmbrăcată concret, într-un Om-Dumnezeu, în Iisus Hristos.

(Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 126-127)

Cristina David

«O femeie, mare este credinta ta, fie tie precum voiesti !»

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

• 

  O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie după cum voieşti! (Matei 15, 28)

Extras din „CANANEANCA”

Cu cat orizontul tau e mai ingust, sau mai ingustat de durerea ta, cu atat nelinistea ta e mai mare, – si poate sa fie mai mare ca a toata lumea.
Asta era starea sufleteasca a Cananeencii.
Dar iata trece Iisus pe langa tragedia aceasta: toate tragediile tipa la Dumnezeu, ori rugandu-L, ori hulindu-L. Iisus se face ca nu aude. «Nu i-a raspuns ei nici un cuvant.» Dar L-au rugat si ucenicii Lui s-o auda: «Ca striga in urma noastra».
Iisus s-a facut ca nu-i asculta. Dar in nevazut atragea sufletul deznadajduit la Sine, si «ea venind, I s-a inchinat Lui, zicand: Doamne, ajuta-mi !»
In afara, in cuvinte, Iisus de asemenea s-a facut ca n-o asculta. I-a spus si Iisus o ingustime, tot asa de stramta, ca a ei: «Nu sunt trimis tara numai catre oile cele pierdute ale casei lui Israil» si ca: «Nu se cade a lua painea fiilor si a o da cainilor».
Cu alte cuvinte Iisus ii punea in fata pacatul ei, peste care o imbia sa treaca.
Si iata femeia aceasta a iesit din ingustimea sa si nu s-a smintit ca-i asemanata cu cainii.
Atunci cand ochiul ei a vazut mai mult, cand s-a mutat din ingustimea durerii sale in bunatatea fara margini a lui Dumnezeu: s-a izbavit in clipa aceea.
Asa a condus Dumnezeu minunea aceasta, ca a tamaduit mama si prin tamaduirea ei s-a insanatosit si fiica ei de acasa.
Si s-a mirat Iisus zicandu-i: «O femeie, mare este credinta ta, fie tie precum voiesti !» – si adauga Evanghelia: «si s-a tamaduit fiica ei in ceasul acela».
Cu un cuvant au iesit toti din cercurile lor inguste, la orizontul cel mai larg, care este linistea dumnezeiasca si care tamaduieste orice boala si linisteste orice vifor din suflet.
Dumnezeu s-a biruit de rugaciunea omului – si inca a unei femei neputincioase – si i-a adus firea in linistea Sa, mai presus de sminteala si durere.
Sa ne fie Iisus si noua, asemenea !
Sursa: Parintele Arsenie Boca – „Cuvinte Vii”, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 26-27

Cristina David