Fara ascultare nu e mantuire

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Previzualizează într-o filă nouă(se deschide într-o filă nouă)

Extras din „SAUL SI DAVID”
Pe calea mantuirii nimeni nu poate merge singur de nu se va lasa condus de mana nevazuta a Mantuitorului, prin preotii Bisericii, slujitorii Sai vazuti. Caci zice: «Cine va primeste pe voi pe Mine ma primeste». Deci, in calea Duhului, nu poti merge fara ucenicie la duhovnic. Multimea ispitelor, vicleniile protivnicului nevazut, razboindu-ne prin lucrurile sau oamenii vazuti, oricand ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mantuirii si sa-l rataceasca, daca duhovnicul n-ar avea mestesugul, stiinta si puterea de la Dumnezeu, ca sa imprastie si mereu sa strice lucraturile protivnicului. Pricepem prin urmare ca ucenicul sau credinciosul e dator cu ascultarea din dragoste catre duhovnicul sau, caci fara darul acestuia e cu neputinta izbavirea de necazuri si mantuirea.


Sfanta Scriptura ne insira multi ascultatori buni, dar si foarte multi neascultatori. Dintre cei ascultatori alegem spre invatatura pe regele David, care statea sub povatuirea duhovnicului sau, Natan proorocul, il numim pe Natan duhovnic si nu sfetnic al regelui, pentru faptul ca era indreptator in ale duhului si mijlocitor intre legea lui Dumnezeu si faradelegea omului, spre deosebire de sfetnic, care mijloceste intre om si om. Iar dintre neascultatori il alegem pe regele Saul, care nu primea sfatul lui Dumnezeu prin Samuil si, neascultand pana in sfarsit, a luat plata neascultarii, desavarsit pierzandu-se.
Sursa: Părintele Arsenie Boca – „CARAREA IMPARATIEI”, INVATAMINTELE REGILOR cap. II, Editura Charisma, Deva, 2006, pp 39.

Cristina David

Smerenia – luarea Crucii Lui Hristos

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „ASCEZA… RATIUNII…”
Din pricina ca Iisus nu poate fi inteles prin categoriile ratiunii, prin felul de a fi al lumii, ci numai prin Revelatie – iar omul anevoie se ridica la inaltimea Revelatiei – faptul acesta il sileste pe om sa-si vada cu ochii toata mizeria intreprinderii sale in cunoasterea lui Dumnezeu. Neputinta cuprinderii lui Dumnezeu il constrange pe om sa-si vada marginile, caducitatea, neajunsul cunoasterii, tragedia ratiunii. Ratiunea trebuie sa admita credinta, aceasta asceza a ratiunii.
De aci, fata de Iisus, care se impune, rezulta numai doua atitudini: sau e refuzat si osandit la moarte, ca o absurditate in lume, ca pe unul ce ameninta lumea cu sfarsitul, sau e primit ca un sfarsit al lumii, ca o cruce a
ratiunii, o smerenie a ei. Sau picatura de apa va nega oceanul fiindca… nu-l poate cuprinde si ca urmare il va tagadui ca obarsie a sa, sau picatura de apa nu va nega oceanul, desi nu-l poate cuprinde, ci isi va recunoaste obarsia sa in el. Este prin urmare si o rastignire a mintii.


Luarea crucii lui Hristos e totuna cu smerenia, iar smerenia e recunoasterea masurii de om si primirea misterului ce ne depaseste, ca
mister.
Daca cunoasterea, superioritatea subiectului fata de «obiect» e tot sufletul nostru, atunci fata de Iisus suntem in situatia sa ne pierdem sufletul, fiindca Iisus se impune, dar nu ca «obiect». Iisus ne impune un alt mod de-a-L cunoaste; si ne povatuieste simplu, divin de simplu: sa ne pierdem sufletul pentru El, caci numai asa-L vom castiga. Numai asa va invia sufletul nostru. Cu alte cuvinte, in fata lui Iisus, sa nu ne mai tinem de zidul chinezesc al marginirii noastre, decat ca de un puternic motiv de smerenie. Altfel nu se largeste fiinta noastra; altfel nu pierdem lumea, preferand pe Iisus.
Cine va face asa va fi marturisit de Iisus inaintea Tatalui, ca unul ce a infruntat pe pamant riscul marturisirii lui Dumnezeu. Cine rastigneste in sine cunoasterea lumii (care nici pentru lumea aceasta nu e toata buna), preferand cunoasterea care era in Iisus, «in care sunt ascunse toate comorile cunostintei si ale intelepciunii» (Coloseni 2,3), acela pune viu fiinta sa in fata lui Dumnezeu.
Abia aceasta e «cunoasterea Adevarului», «care ne va face liberi !»
Sursa: Părintele Arsenie Boca – „CUVINTE VII”,  Editura Charisma, Deva, 2006, pp 145-146.

Cristina David