Iubirea de sine si autoinselarea

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „UNII-SI TAIE MINTEA IN SCRIPTURI”
„Cate unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavand cercarea dreptei socoteli, scancesc in inima lor dupa daruri mai presus de fire, imbulziti nu de vreo virtute, ci de iubirea de sine.
Avand acestia iubire fara minte pe care vor sa o cinsteasca cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu ingaduie duhului rau sa-i amageasca desavarsit ca pe unii ce indraznesc sa se apropie de Dumnezeu, necurati la inima. De aceea, pentru indrazneala, ii da pe seama vicleanului sa-i pedepseasca. Astfel, cand atarna de la Dumnezeu o atare pedeapsa pentru oarecare, il cerceteaza Satana luand chipul mincinos al lui Hristos, si, graindu-i cu mare blandete, ii tranteste o lauda, cu care-l castiga fulgerator si poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea stramta si cu chinuri ce duce la Imparatie, umbla dupa «placeri duhovnicesti». Iata-l cu momeala pe gat. De-acu, dupa oarecare scoala a ratacirii, cand increderea ii va fi castigata desavarsit si-i va fi intarita, prin potriviri de semne prevestite ajunge increzut in sine si in hristosul lui, incat si moarte de om e in stare sa faca, intemeindu-se pe Scriptura.
Iata cum «puiul de drac» al iubirii de sine, facandu-se barbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatal sau, tatal minciunii, stramba mintea bietului om, incat i se va parea pacatul virtute dumnezeiasca. Ba inca, omorand pe cei ce nu cred ca el, i se va parea ca face slujba lui «Dumnezeu» (dumnezeul care l-a inselat pe el).
Cand stai de vorba cu cate unul din acestia, te uimeste convingerea si siguranta lui, uneori si legatura cu judecata a cuvintelor lui, si nu poti prinde repede ca stai de vorba cu un inselat si un sarit din minte. Asta, pana nu-i afli prima spartura a mintii, de la care apoi toate mestesugirile vicleanului trebuie sa-si dea arama pe fata. Trebuie sa-i prinzi momeala pe care a inghitit-o si care, de cele mai adesea, e caderea la laude, cu care tatal minciunii si-a mangaiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atata osardie cel amagit de minte.
Si nu e mare mirarea, caci zice un filosof: e destul sa primesti in minte o singura prejudecata, ca apoi sa nu fie prapastenie, la care sa nu ajungi in chipul cel mai logic cu putinta. De aceea Biserica insira printre pacatele mintii si prejudecatile.”
Sursa: Părintele Arsenie Boca – „Cararea Imparatiei”, Cap. IV – Razboiul nevazut, Editura Charisma, Deva, 2006, pp 183-184.

postare – Cristina David

Greseala recunoscuta este in intregime iertata

Am facut referire, dupa cum va dati seama, la proverbul popular „Greseala recunoscuta este pe jumatate iertata”, care intelege altfel problema spinoasa a iertarii celui care ti-a gresit. Intre oameni „se poarta” atitudinea aceasta, la Tatal Ceresc nu exista jumatati de masura, insa.

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „MARTURISIREA”
„Cand David si-a inteles greseala si urmarile ei, a spus celui ce a venit la el sau, mai bine-zis, Celui ce i l-a trimis, marturisindu-si vinovatia si zicand: «Am pacatuit inaintea Domnului». Iata smerenia imparatului. De la aceasta intelegere si recunoastere a pacatului, facuta inaintea duhovnicului, atarna si incepe indreptarea. Aceasta e marturisirea dupa voia lui Dumnezeu. Si, fiindca degraba si-a marturisit greseala, de indata i-a venit si iertarea de la Dumnezeu. Iar proorocul care-l infricosase, zise indata: «Si Domnul a ridicat (acum) pacatul de deasupra ta si tu nu vei muri». Iata cat de repede se schimba Dumnezeu cu iubire de oameni! Intelegem de aici, ca atata vreme cat tinem pacatele nemarturisite, ascunse cu voia, atata vreme atarna pedeapsa lor asupra noastra, ca o sabie care sta sa cada peste viata noastra. De indata insa ce marturisim pacatele si vinovatia, primejdia mortii o inlatura Dumnezeu de deasupra noastra.”
Sursa: Părintele Arsenie Boca – „Cararea Imparatiei”, Cap. II – Invatamintele Regilor, Editura Charisma, Deva, 2006, pp 41-42.

Cristina David

„UNDE MAI SUNT LIMBILE DE FOC?”

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „UNDE MAI SUNT LIMBILE DE FOC?”
„Astazi toate neamurile aud, in limba lor, despre singurul lucru care mai poate uni laolalta: despre existenta unei „Societati” desavarsite, a Sfintei Treimi.
Deci marea societate a neamurilor e indemnata sa fie reflexul pamantesc al acestei „Societati” ceresti, singura solutie a iesirii neamurilor din babilonie.
Dar ziua Pogorarii Duhului Sfant mai insemneaza si iesirea omului din omenesc si frica, in dumnezeiesc si senin dumnezeiesc. Apostolii, desi vazusera, ba chiar si ei facusera lucruri mai presus de fire, ei, care s-au incredintat de marea realitate a invierii din morti, inca mai plateau tribut: tremurau din toate fibrele neputintei omenesti.


Duhul Sfant, prin pogorarea Sa, a sters frica din fire.
Putere de sus si limba de foc s-a dat omului.
De acum nu mai graiau din ale lor, ci din Duhul Sfant. Asa e firesc: Dumnezeu sa graiasca omului despre Sine, din om.
Dar atunci omul ia foc si lumina dumnezeiasca.
Divina prezenta stramuta omul in fericirea dupa care de altfel umbla – a supremei certitudini. Atunci nu mai e putere pe lume, de care sa se teama, desi el nu e o primejdie pentru nimeni.”

Sursa: Părintele Arsenie Boca – „Cuvinte Vii” , Editura Charisma, Deva, 2016, p. 100

postare – Cristina David

Omul atata pretuieste cata apropiere de Dumnezeu si-a castigat in sine.

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „ EREDITATE SI SPIRIT”
„La randul sau, omul decazut, cata vreme staruie in decaderea sa, inseamna ca nu vrea sa priceapa deosebirea intre virtute si pacat, ci, dupa mintea lui, totul e natura si nimic mai mult. Ce nu vede, nu exista. Dumnezeu, nemurire, inviere, judecata, diavol si iad, – astea-s vorbe de ametire a mintii, bune pentru prosti. (Desi nu stiu cum s-ar parea la minte omul care, naravit sa judece asa, ar sta impotriva, zicand de pilda despre piramidele Egiptului ca nu exista, fiindca nu le-a vazut el!) Da, el e masura lumii; nu stiam. Oare cine-l tine din umbra, ca cele pamantesti le crede – de vreme ce nu s-a rasculat nimeni impotriva piramidelor Egiptului – pe cand cele ceresti si vesnice nu vrea sa le primeasca?
Dar felul asta de oameni, nu cred nici ce vad; vederea lor nu plateste nimic. Mai mult s-ar folosi sa fie orbi, decat orbi fara sa stie si sa se tina ca vad. Din nefericire asta e tragedia in care se cufunda multime de oameni, dar mai cu deosebire oamenii marginasi in stiinta si crescuti unilateral in cunostinte. Nu e bine asa, ci precum urmarim o armonie intre facultatile sufletesti, tot asa trebuie sa urmarim o armonie si intre cunostintele din cat mai multe domenii, precum si o sinteza a acestora cu viata. Multa stiinta apropie pe om de Dumnezeu, putina stiinta il indeparteaza si de stiinta si de Dumnezeu. Iar omul atata pretuieste cata apropiere de Dumnezeu si-a castigat in sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, insa trebuie si el sa si-o castige. Dar daca nu vrea, Dumnezeu nu are nici o vina.


Stiinta, filosofia, medicina si celelalte discipline ale preocuparilor omenesti, chiar si dreptul, care pune crucea pe masa de judecata, toate la un loc nu pot sa dovedeasca, nici ca exista Dumnezeu, nici ca nu exista. Toate aceste discipline ale stiintei sunt insa folositoare cand isi cunosc marginile si cand nu trec intr-o alta zona a existentei, unde nu au competenta si nici mijloace de cercetare.
In stiinta e savantul care sondeaza necunoscutul prin teorii si le verifica pe urma, ca aduc lumina si corespund realitatii sau ba. Savantul se ajuta de teorie, teorema, notiuni, experiente, concluzii, care formeaza o baza pentru noi cercetari. Adevarul lucrurilor, insa, e mult mai mult decat atata; depaseste masurile omului.

Revelatia n-are a tine pas cu vremea; nu e cazul adaptarii Bisericii la spiritul timpului intrucat toate stiintele trebuie sa ajunga la ce a revelat Dumnezeu.
In credinta, in religie este sfantul, care are alte mijloace de aflare a adevarului. Lui i se reveleaza, i se descopere o lume mai mare, temelia lumii acesteia. In cunostinta lui, nu are teorii, nici aparate, ci e angajata viata lui. Sfantul nu cerceteaza. Viata lui curata e mijlocul de cunoastere a unei realitati pe care cercetatorul savant n-o poate prinde niciodata.
Stiinta nu angajeaza viata, de aceea nici n-o poate pricepe si nici n-o poate crea.”
Sursa: Parintele Arsenie Boca – „Cararea Imparatiei”, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 210 – 211.

postare – Cristina David

Intarzierea pe Cale

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „IN PUSTIA CARANTANIEI”
„Deci, cei ce vrem sa ne mantuim trebuie sa mergem si noi toti aceeasi cale, toata. Si, fiindca avem de a trece peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasa, iar noi nu suntem decat numai oameni, Iisus Cel cu cruce ne ajuta, daruindu-ne din persoana si viata Sa cele trebuitoare, dar mai presus de firea noastra. Ba mai mult, chiar El insusi se lupta pentru noi ca sa-L urmam intocmai, pe toata calea pamanteasca. Din buze multi il urmeaza pe Domnul, dar cand sa treaca prin moartea de pe cruce – desavarsita lepadare de sine – multi se dau inapoi. Toti acestia intarzie pe cale. De aceea zic, cine vrea sa vada pe Domnul in veacul fara de sfarsit, dupa inviere, trebuie sa mearga cu El toata calea, iar nu numai pana la un loc, sau numai pana la o vreme. Ramasi in urma de frica sunt destui in toate vremile, dar mai ales in zilele noastre, temandu-se ca nu cumva din cauza credintei sa-si primejduiasca viata aceasta. Noi insa zicem: unde e fericirea aceea, sa cadem si noi in «primejdia», in care a cazut Dumnezeu; iar de nu ne primejduim pentru Dumnezeu e semn ca nu suntem vrednici.”
Sursa: Parintele Arsenie Boca – „CARAREA IMPARATIEI”, Editura Charisma, Deva, 2006, p. 27

postare – Cristina David

Moartea care dobândeşte Învierea

Redau un fragment dintr-o predica de Parintelui Arsenie (Prislop, 25 aprilie 1949) in care este explicat sensul mortii de pe pozitia credintei in Hristos si a Invierii Lui.

Moartea care dobândeşte Învierea

De ce nu ne temem noi de moarte?
Pentru a răspunde la întrebarea aceasta mă folosesc de învăţătura celui dintre sfinţi, Părintele nostru Maxim Mărturisitorul, despre rostul morţii.
Sfântul ne învaţă că: de unde, înainte de răstignirea lui Iisus moartea era o pedeapsă dată firii, după pogorârea lui Iisus în împărăţia morţii, şi stricarea ei, Iisus i-a răpit pe toţi morţii, care erau drepţii Vechiului Testament, şi a întors moartea asupra ei însăşi, asupra păcatului, şi nu mai mult asupra firii omului.
Omul a fost renăscut în Iisus, iar morţii nu i s-a mai dat decât păcatul lui.
Primul dintre oameni care a fost sustras morţii, a fost tâlharul de pe cruce, care a intrat în Împărăţia Vieţii „astăzi” (- „vei fi cu Mine în Rai!”) adică din însăşi această viaţă.
Cu stricarea împărăţiei morţii, cu deschiderea Împărăţiei Cerurilor, sensul morţii s-a schimbat, dintr-o pedeapsă într-o binefacere. De acum moartea nu mai e o pedeapsă dată firii, ci o pedeapsă dată păcatului. –iar la aceasta ne învoim din toate puterile. De aceea nu ne temem de moarte. Dacă viaţa noastră a fost o viaţă a lui Iisus, nici moartea noastră nu va fi deosebită. Căci zice Sfântul Pavel:„Toţi cei ce vor să trăiască viaţa în Hristos, prigoniţi vor fi!”
[…]
Tot şirul sfinţilor mucenici au biruit moartea, că i-au ştiut neputinţa şi n-au fugit de ea, când împrejurarea le-a îmbiat-o. Ei au biruit moartea, ca moarte.
Iată în ce înţeles primim moartea, ca o eliberare, ca o ultimă spălare a vieţii, un câştig al morţii lui Iisus şi o arvună a învierii Sale, premiza şi concluzia tuturor învierilor.
Iată câtă înviere e în crucea noastră cea de toate zilele, câtă înviere e în săptămâna patimilor noastre, care e viaţa aceasta toată. Iar de vom fi vrednici şi de asemănarea cu Iisus, aceasta numai din acestea se dovedeşte. Deci viaţa noastră în Hristos şi viaţa lui Iisus în noi ne duc de la chip la asemănare, de la început până la sfârşit.
Iar a trăi pe Hristos, e a învia din morţi!
Slavă Învierii Tale, începutul învierii noastre.
Prislop, 25 aprilie 1949››
Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, „Cuvinte vii”, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006, pp. 80-82

postare – Cristina David

Linistea sufletului

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „CE URMARESTE DUMNEZEU ”
„«Cel ce nu primeste intamplarile care il departeaza de patimi, acela fuge de ceea ce nu trebuie sa fuga.» Drept aceea, pana nu vom ajunge de aceeasi parere cu Dumnezeu despre viata noastra pamanteasca, precum si despre cealalta, de pe celalalt taram, nu vom avea liniste in suflet, nici unii cu altii si nici sanatate in trup si nici in oranduirea omeneasca.
Trebuie sa ne plecam intelepciunii atotstiutoare a lui Dumnezeu, care, in tot ce face, urmareste inteleptirea noastra, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Cand ne plecam capul si vrem si noi ce-a vrut Dumnezeu, in clipa aceea capatam linistea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. Caci El e Stapanul vietii si al mortii, de El asculta zidirea si de El se teme iadul. «Toti locuitorii pamantului sunt o nimica inaintea lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor si cu locuitorii pamantului, si nimeni nu poate sa stea impotriva maniei Lui, nici sa-i zica: Ce faci?»
Cand a vrut sa mantuiasca pe Adam si cu toti dreptii, din iad i-a scos si poate sa scoata din ghearele mortii pe oricine vrea. De aceea au si zis Parintii, mangaind pe oameni: «Ca pacatos ca un drac de-ai fi, nu deznadajdui de puterea lui Dumnezeu», fiindca oricine, care in primejdie de moarte fiind va chema numele lui Dumnezeu, isi va mantui sufletul caci in ce-l va fi aflat moartea in aceea va fi in veci. Iata de ce, nestiindu-ne sfarsitul, suntem datori a ne afla mereu in pocainta ca intr-insa sa fim socotiti in veci.”

Sursa: Parintele Arsenie Boca – „CARAREA IMPARATIEI”, CAP. III – CELE SAPTE SURLE, Editura Charisma, Deva, 2006, p. 102.

Postare – Cristina David

Sa fii in lume, dar totdeauna mai presus de lume

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „FIUL RISIPITOR ”
„Deci cauza desfigurarii omului sta in cautarea gresita a fericirii sale in lucrurile acestei lumi. Faptura omului, ca fiu al lui Dumnezeu, are ceva din infinitatea Tatalui sau, care nu se satura, nu numai cu roscovele porcilor, dar nici cu nimic altceva, decat cu desavarsirea lui Dumnezeu. E atat de mare sufletul omului – dupa obarsia sa -, cat numai Dumnezeu il poate umple.
Cu orice altceva de-ai incerca sa-ti saturi sufletul, nu faci altceva decat sa ti-l ingustezi pe masura dorintei urmarite: asta-i desfigurarea lui! Cu alte cuvinte renunti la inrudirea ta cu Dumnezeul nemarginirii si te lipesti de ceea ce multi Parinti ai Bisericii o izbesc cu o vorba aspra: «Curva lume».
Sa fii in lume, dar totdeauna mai presus de lume.
Nu ingusta rostul vietii numai la idealuri pamantesti!
Implineste-le si pe-acelea, dar totdeauna fii mai presus de ele!
Din cauza nestatorniciei lor, a conflictelor cu rautatea si infirmitatea lumii, trebuie sa-ti asiguri viata in Dumnezeu, care nu te minte, cum te minte mai sus pomenita lume.
Iata ce insemneaza sa-ti «vii intru sine»: momentul cel mai de pret din viata ta pamanteana, adica sa te regasesti in adevarata ta fire si apoi sa te «scoli» din rosturi marunte si sa te intorci Acasa, in «bratele parintesti» ale lui Dumnezeu, Tatal tau si Tatal nostru, care-ti va gati tie o «cina de taina».
Nu-i mirare ca, fara gasirea acestui rost al vietii, altul nu-i gasesti, – si fara rost nu te poti suferi.
Gasit-ai comoara aceasta in tarina vietii tale?
Daca da, ai gasit imparatia lui Dumnezeu; iar semn c-ai gasit-o e bucuria nestavilita, care te face sa spargi deznadejdea oricarui deceptionat al lumii, sa-i aprinzi si lui un ideal in inima, si sa-l duci: in inima ta, Cerului, bucurie mare!”
Sursa: Parintele Arsenie Boca – „CUVINTE VII”, Editura Charisma, Deva, 2006, p. 32-33.

Smerenia apropie omul de Dumnezeu

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „HULITORII SI MARTURISITORII”
A spune ca nu este Dumnezeu ci numai natura, nu dovedeste nimic despre Dumnezeu. Aceasta arata doar atat: departarea aceluia de Dumnezeu. Smerenia vietii sau trufia ei sunt cei doi factori care ne apropie sau ne departeaza de Dumnezeu. Una IL marturiseste alta IL huleste. De aceea zicem in toate imprejurarile potrivite, ca mersul vremii atarna de mersul purtarii.
Daca ne intelegem, turma si pastori, sa cerem ceva lui Dumnezeu, asa a spus ca ne va da, spre slava Fiului Sau, Domnului nostru Iisus Hristos.
Si nu putem indrazni a cere decat o viata curata; iar celelalte ni le va da El, caci stie El ca ni le trebuie.”
Sursa: Parintele Arsenie Boca – „CUVINTE VII”, Editura Charisma, Deva, 2006, p. 108

Postare – Cristina David

Omul – colaborator al lui Dumnezeu

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „UN DESTIN INTELES ”
„Pribegim multi ani in viata pana sa ne lamurim un rost in lume.
Unii pribegesc toata viata fara rost, nici tinta.
Altii il cauta toata viata fara sa-l gaseasca, sau fara sa stie ca l-au gasit.
Inteleg prin destin rosturile pe care le-a ascuns Dumnezeu in viata fiecarui om si pe care omul trebuie sa le desfasoare la randu-i intre oameni. In fiecare ins e sadita o intentie a lui Dumnezeu care, prin om, trebuie sa devina o creatie. Sunt si destine colective. Inca din Vechiul Testament ni se atrage aminte: «Fiti luatori aminte la menirea voastra !» (Agheu 1,5,7).
In crestinism omul e ridicat pana la cinstea de colaborator al lui Dumnezeu, iar aceasta colaborare e destin. Talantii – talentele – sunt inzestrarile acestei colaborari ale lui Dumnezeu cu omul. Lucrand in sensul inzestrarilor, lucrezi in sensul destinului.
Omul e nelinistit cata vreme nu stie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el. Viata nu e un scop in sine; e numai mijloc; e numai cadrul unui destin, sau e in cadrul unui destin.
Multi se tem de cuvantul destin, ca nu cumva sa insemneze pre-destin, prin urmare sa se trezeasca intr-o doctrina fara libertatea vointei, deci fara conceptul specific crestin al responsabilitatii ultime.
Cum sa nu raspunzi de ce ti-a dat Dumnezeu ?
Si cum sa nu raspunzi, daca n-ai facut ce ti s-a dat sa faci ?”
Sursa: Parintele Arsenie Boca – „CUVINTE VII”, Editura Charisma, Deva, 2006, p. 128

postare – Cristina David